Lacrimi pe hol, râsete în clasă
Pentru un părinte, prima zi de grădiniță seamănă cu un divorț temporar, dar cu scene dramatice. Lacrimi, strigăte, promisiuni că vei reveni, inimi strânse. Îți lași copilul pe mâna unei persoane pe care, obiectiv, o cunoști de două zile. Instinctul de protecție urlă, dar logica îți spune că e bine, că e necesar. Și, ca un făcut, în timp ce tu încă plângi pe hol, copilul e deja la lego, râzând cu alți copii. Trauma rămâne la tine, nu la el.
Trauma părinților, nu a copiilor
Realitatea crudă e că nouă ne e mai greu decât lor. Copiii se adaptează repede, curiozitatea lor bate orice teamă. Pentru ei, grădinița e o nouă lume, plină de jucării, prieteni, povești. Pentru tine e golul din mașină, liniștea din casă, spațiul acela brusc prea mare, prea tăcut. Și începi să înțelegi că independența copilului vine cu un cost emoțional pe care îl plătești tu, nu el.
De ce ne e mai greu să plecăm decât să rămână
Pentru că, în fiecare dimineață, îți lași inima în grădiniță. Și, chiar dacă știi că e bine, că râde, că se joacă, ceva din tine ar vrea să rămână acolo, să-l vegheze, să-l țină de mână. Dar nu poți. Și nici nu trebuie. Rolul tău nu e să stai acolo; e să pleci și să-l lași să crească.
Paradoxul meseriei de părinte e că succesul se măsoară în felul în care te lași înlocuit. Cu fiecare zi în care copilul intră singur, cu zâmbet, în clasă, tu ți-ai făcut treaba. Chiar dacă, de fiecare dată, o faci cu nodul în gât.
