Anii ’80 vs. Generația touchscreen
Eu generația care am crescut în anii ’80. Dacă nu știi ce înseamnă asta, înseamnă că ești dintr-o generație care ar putea fi copilul meu și îți imaginezi că „casetofon” e o specie de robot care face beatbox.
Noi, ăștia născuți cu cheia de gât, am supraviețuit mâncând pufuleți de ziar și bând apă de la robinetul ruginit din fața blocului. Am avut șansa să jucăm fotbal cu mingea de 35, care sărea ca o lespede, să fim ținta principală la elasticul fetelor (da, unii n-am scăpat) și să învățăm ce înseamnă viața din „1001 de seri” în care nu mergea curentul.
Ei, copiii noștri, generația „de după 2010”, au crescut cu Wi-Fi nelimitat, fructe decupate în forme de dinozauri și ideea că „o oră fără ecran e tortură psihologică”. Dacă li se închide iPad-ul sub 10%, își fac testamentul. Dacă Netflix face buffer, se uită panicați la mine ca la un veteran de război: „Tata, tu ai trăit vreodată așa ceva?”
Noi aveam răbdare. Ei au Google.
Când eu voiam să aflu ceva, mergeam la bibliotecă. La propriu. Așteptam să-mi vină rândul la fișă, răsfoiam cărți prăfuite și citeam până mă lua mama cu forța acasă. Copilul meu cere să-i explic tabla înmulțirii și, dacă vorbesc mai mult de 10 secunde fără animație 3D, mi-o trântește scurt:
„Tati, am găsit un clip pe YouTube Shorts unde explică o pisică cu ochelari mai clar ca tine.”
Mă uit la el. Are 11 ani. A scris „sumă algebrică” ca „some algebra cake” într-un referat. E clar: viitorul aparține AI-ului. Sau pisicilor cu ochelari.
Noi am crescut cu Băieții de la bloc. Ei au influenceri cu unghii verzi.
Eu îl aveam pe Gicu, băiatul de la 3, care știa să fure corcodușe cu elasticul și să sufle din pungă până pocnea. Era eroul meu. Acum, eroul copilului meu e un băiat de 16 ani din TikTok care dă sfaturi despre „cum să faci bani fără să muncești” în timp ce dansează în Lamborghini-ul lu’ taică-su.
Când i-am zis: „Tată, vezi că munca nu a omorât pe nimeni”, m-a privit ca pe un dinozaur pensionar:
„Da, tati, și vaporul Titanic a fost făcut de profesioniști. Noah era amator și uite că a scăpat.”
N-am avut replică. M-a învins cu meme.
Noi ne jucam „Țară, țară, vrem ostași”. Ei joacă „Fortnite” și cer V-Bucks.
Să explici unui copil din 2025 ce e „Rațele și vânătorii” e ca și cum ai citi DEX-ul în klingoniană. Ei cred că „a face un raid” înseamnă să pornești o aplicație, nu să te arunci în tufă să fugi de colegii de la B.
Eu veneam acasă cu genunchii juliți și dinții clănțănind de frig. Copilul meu vine plângând că i-a zis cineva „bot” pe Discord și are „traumă de identitate digitală”.
Noi aveam părinți. Ei au manageri de crize emoționale.
Când luam o notă proastă, tata zicea: „Îți dau eu motiv să plângi!” Și-l dădea. Când copilul meu a luat 7 la română, mi-a zis că vrea să ne consultăm cu terapeutul lui „pe zona de anxietate instituțională”.
Apropo, terapeutul lui are 28 de ani și se uită la mine ca la un boomer ratat. Are dreptate. Mă simt depășit. Singura aplicație pe care o mai folosesc zilnic e… telecomanda televizorului.
Concluzia?
Nu, nu suntem mai buni. Și nici ei nu-s mai deștepți. Suntem doar diferiți. Noi am avut „Nu te supăra, frate”, ei au „Among Us”. Noi ne trimiteam bilețele cu „vrei să fii prietena mea?”, ei trimit emoji cu lăbuțe și cap de broască.
Dar știi ce? Când copilul vine să-mi ceară un sfat pe bune sau vine la mine seara și zice: „Tati, îmi citești tu ceva din carte, dar cu vocea aia funny?”… atunci îmi dau seama că dincolo de generații, update-uri și diferențe, tot ce contează e conexiunea.
Și că, până la urmă, chiar și un tată născut în ’80 poate să fie „cringe”, dar adorabil.
Citește rubrica JURNAL DE TATA JEAN – MANUAL DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN PARENTING – Am fost ”tati”, sunt ”tata” si ma pregatesc sa fiu ”babacu’ ”. Manual de supravietuire in parenting. Tata Jean versus Vladone si Tonica.
