Fricile de noapte și părintele care le hrănește din greșeală
Se întunecă, umbrele devin monștri, iar părintele, obosit, cedează: „Bine, dormi cu noi diseară, dar mâine în camera ta!”. Doar că mâine se face poimâine, și curând trei oameni împart două perne.
Frica de noapte nu e lene, nu e manipulare. E reală. Un creier mic, dar creativ, umple necunoscutul cu tot ce-l sperie.
Nu funcționează ironia („Ești mare, hai nu mai plânge”), dar nici refugiul permanent („Hai la noi, e mai simplu”). Ce ajută e să-l înveți, pas cu pas, să-și regleze singur frica: o lumină slabă, un obiect familiar, un joc de „vânătoare de umbre”, și mai ales promisiunea că e în siguranță chiar dacă nu e în brațele tale.
Când copilul învață că poate sta singur cu frica lui, nu doar că doarme liniștit – dar pune prima cărămidă spre încrederea în sine.
