În viață, orice om are două momente când simte ca de poveste, adica fraier: când își plătește taxele și când dă bani pe o prostie. La mine, povestea cu prostia a început după Revoluție. București, anii ’90, capitalism sălbatic cu mustață și trening Adibas din Brăila.
Țeparii de atunci nu erau subtili. Erau artiști. Performeri urbani.
Unii îți aruncau în față un inel de cupru, se prefăceau că-l ridică exact când ajungi tu, și începea monologul de Oscar:
„Domnu’, l-am găsit acu’! Cred că e aur! Dar dacă-mi dați două sute de mii, vi-l dau că am copilul bolnav, jur pe mama!”
Aurul ăla era cel mult pentru dantură la o păpușă Barbie.
Alții vindeau aparate foto marca „Minolta Mică Originală”, aduse din Germania. La prima vedere, păreau scule NASA. La deschidere, găseai o lentilă de lanternă și-o placă de carton pe care scria cu pixul „Zoom”. Costau cât un salariu și valorau cât o palmă peste frunte.
Țeapa e ruptă din Rai, dar a sărit gardul
Țepele clasice includeau și cratițele – set complet de inox, „făcute în Elveția”, dar fabricate între doua drumuri dus intors la Istambul. Veneau câte trei „doamne” înfipte, cu o sacoșă cât butelia, și nu plecau până nu le cumpărai. Nu pentru că voiai, ci pentru că simțeai că n-ai scăpare decât dacă plătești.
Și cum să uit? Arabul fără benzină. Parcă era același peste tot. Mașină scumpă, accent de telenovelă și o poveste cu „plec la Budapesta, rămăs fără benzină, ți-o dau ceas de aur la schimb, preț special, numai azi.” Ceasul era mai plastic decât mopul meu.
Să nu uităm și ONG-iștii de ocazie. Îți puneau sub nas o poză cu un copil bolnav, un câine fără o labă sau un cerșetor cu CV-ul inventat. Toți aveau nevoie de „o donație mică”. Făceai greșeala să întrebi ceva – și te prindeau în laț. Ori le dădeai, ori te simțeai ultimul nemernic de pe planetă.
În acest peisaj mitic, am crezut că le-am văzut pe toate. Dar nu. Pentru că în fața unui supermarket de cartier, pe o zi absolut banală, aveam să cunosc…
Ceasul destinului
Ieșeam liniștit cu o pâine, niște iaurt și nervi proaspeți după o tură cu pensionari înfipți care îți impinge coșul în gleznă ca să ajungă la casă cu 2 minute mai devreme. Când, din lateral, apare un personaj.
Bărbat tuciuriu, bine îmbrăcat, cu ceas sclipitor la mână și zâmbet de prezentator de Teleshopping. Genul ăla de rrom pe care nu știi dacă să-l eviți sau să-l saluți. Avea ștaif. Costum bleumarin, cămașă descheiată la un nasture, brățară groasă și un parfum care cred că a intrat primul în cameră.
— Boss, stai o secundă, că am ceva beton pentru tine, zice el. Hai bossulica ca te vad cunoscator, tu stii sa apreciezi, nu ca alti frăierici.
Mă opresc, așa, din curiozitate. Știam că o să fie o țeapă, dar mi-era dor de poveste. Iar omul simțea că are public.
— Ceas bărbătesc, aur, mecanism japonez, garanție morală! E ultimul, nu-l mai am pe stoc, de fapt ăsta e de la mine din colecție!
Îl scotocesc din priviri. Mă uit la el cum ține ceasul în palmă de parcă ar fi inima unei balerine moarte.
— A fost al bunicului meu, șoptește el conspirativ, — ofițer în armata rusă. L-a primit cadou de la un general german, în 1944, pe frontul de Est. Ăsta nu e ceas, e istorie pe curea.
— Aha, zic eu. Și dumneata ești colecționar de istorie?
— Boss, eu sunt pasionat. Ceasurile sunt pasiunea mea. Am Rolex, Tissot, Breguet. Dar ăsta… ăsta are o poveste aparte. L-a purtat un căpitan care a negociat armistițiul din Crimeea.
— Foarte tare. Și acum e la vânzare la Mega Image?
Zâmbește. N-a fost prima ironie pe care o digeră azi.
— Am copil, boss. Băiatul e bolnav, are nevoie de tratament în Turcia. Doctorul mi-a zis clar: 4000 de euro. Nu mai am ce să vând.
— Și cât face istoria asta?
— Pentru tine? 300 de lei.
— Aur?
— De… aur moral. Dar ține ora la secundă!
Un ceas prost, dar bun
Îl iau în mână. Ușor. Se simțea ca un ou kinder. Mi-era frică să nu se desfacă și să cadă un pitic din el. Pe cadran, scria „Roleks” cu K. Subțire.
— Măi omule, dacă ți-l dau înapoi, mă consideri nesimțit?
— Nu, boss. Ești realist.
Și totuși, nu pleacă. Mă privește atent. A schimbat registrul.
— Știi ce? Hai să-ți spun adevărul.
Mă încordez. Urmează o poveste.
— Ceasul ăsta nu-i de la niciun general. Nici nu merge bine. L-am luat din Dragonul Roșu cu 25 de lei. Dar de atunci… mi-a purtat noroc.
— Cum așa?
— Cu el la mână mi-am cunoscut nevasta. Am făcut primul ban cinstit. Am scăpat dintr-o bătaie. Am scăpat de ANAF. M-a iertat o babă că i-am spart oglinda. Și, cel mai important: m-am lăsat de fumat. De fiecare dată când mă uitam la el, îmi aduceam aminte că am promis să fiu alt om.
Mă uit la el. Nu știu dacă minte sau e poet. Dar încep să-l cred. Parcă ceasul ăla are, într-adevăr, o pată de poveste pe el.
— Și acum îl vinzi?
— Da. Pentru că dacă-l dau… înseamnă că sunt pregătit să pornesc o nouă poveste. Poate și tu. Poate ai nevoie de un ceas norocos.
Tăcere.
— 100 de lei, zice el. Ultimul preț. Dar nu pentru ceas. Pentru ce-ți poate aduce.
Scot 100 de lei. Îi întind.
— Să-ți meargă bine, boss.
El se uită la bancnotă. Ezită.
— Nu, frate. Ține-ți banii. N-ai nevoie de ceas. Tu ai timpul de partea ta.
Și pleacă. Cu ceasul în buzunar și un zâmbet în colțul gurii. Iar eu rămân cu o lecție: uneori, cea mai bună țeapă e aia pe care nu o iei. Dar o asculți.
Jean Bica
Colecționar de povești, nu de ceasuri
