Motanu’ era băiat bun. Adică băiat… băiat de băiat, cum zicem noi prin cartier, cu nostalgie și cu sprânceana dreaptă ridicată a suspiciune. Crescut într-un cartier marginal, unde „marginal” nu înseamnă poetic și izolat, ci betoane scorojite, ghene mirositoare și scara blocului transformată în sală de consiliu nocturn. Aici, Motanu’ a învățat cum merge viața: repede, prost și în spirală descendentă.
Părinții lui erau oameni serioși. Mama contabilă – pe unde apuca, pe contracte de 3 ore și nervi pe viață. Tata, taximetrist, cu o Dacie care mirosea a motorină, tutun ieftin și povești mincinoase spuse clienților despre nevasta care-l așteaptă cu ciorba caldă (dar nu avea timp de ciorba calda pentru si el si cea care trebuia sa o faca, munceau pe rupte). Muncea mult și iși iubea și mai mult familia. Din păcate, Motanu’ iubea și el… banii lor.
Barbutul a fost prima dragoste. Nu vreo dragoste romantică, ci una de tip sadomasochist. Juca cu șmecherii din cartier, în spatele blocului, la gardul școlii. Nu câștiga, dar era nelipsit. De ce? Pentru că aducea „bălcești” – bancnotele de 100 de lei, albastre, cu chipul lui Bălcescu, cel mai iubit revoluționar de către generația pierzătorilor la zar.
Motanu’ n-avea pumn, viteză sau gargară. Nu bătea, nu fugea și nu cucerea. Dar avea sursă: banii de-acasă. Așa că s-a strecurat în ierarhia blocului pe ruta furnizorului de distracție. La început discret – o bancnotă luată din portofelul tatei, apoi un portofel întreg. Când l-au prins părinții, n-au făcut scandal. Au sperat că o să-l lumineze viața. Nu s-au prins că băiatul își găsise deja alt bec: păcănelele.
A urmat epoca „aurului” electronic – internet café-urile. Acolo, Motanu’ făcea ce făceau toți copiii cartierului: mânca semințe și pierdea bani la aparate. În paralel, începea să joace pe bani la biliard, să învețe cum se „strâng” telefoane de la colegi mai mici și, evident, cum se scot la amanet când e „criză”.
Dar adevărata pasiune a venit odată cu epoca de aur a păcănelelor și cazinourilor de bloc. Săli mici, neon roz, oglinzi pe tavan, aparate care urlă ca foca epileptică atunci când îți iau toți banii. Aici, Motanu’ era rege. N-avea strategie, dar avea sponsori: mama și tata.
Ei munceau. El pierdea.
Dar adrenalina s-a plictisit și ea. Cum se plictisea Motanu’ de toate. Și a apărut tentația supremă: drogul.
La început etnobotanice – moda vremii. Le luai din capătul blocului, învelite în staniol, cu nume SF: Spice, Devil Smoke, Green Dream (sau cum naiba le-o mai zice, stau prost la documentare in speța asta!). După aia, nasul a cerut mai mult. A urmat „pe nas”. Apoi „pe venă”. Apoi… pe capota, pe tejghea, pe bordură, pe unde apuca. Nu mai avea noțiunea de spațiu, timp sau rușine.
Venele – ca niște hărți abandonate. Părinții – ca niște somnambuli. Nimeni nu înțelegea unde s-a rupt filmul. Cert e că Motanu’ devenise o gaură neagră financiară. Ce intră nu mai ieșea: bani, telefoane, bijuterii, electrocasnice, chiar și un ghiveci cu aloe vera de la mama.
Când casa s-a golit, Motanu’ a trecut la alte case. Mai ales cele cu uși prost închise și proprietari bătrâni. A fost prins rapid. Nu pentru că era prost – deși nici prea deștept nu era – ci pentru că avea ghinion. Și prieteni care vorbeau mai mult decât juca el păcănele.
A fost judecat pentru furturi minore, consum, tentativă de distribuție. Părinții, disperați, au vândut apartamentul să-i ia avocat. Au reușit să-i înmoaie puțin dosarul. Dar nu suficient cât să scape.
Așa a ajuns Motanu’ la parnaie.
La început s-a dat șmecher. Apoi a fost „pus cu botul pe labe” de băieții care aveau altă definiție pentru „autoritate”. În scurt timp, a devenit curierul intern, băiatul bun la toate. Tot ce-l făcuse vulnerabil afară – bunătatea, frica, nevoia de acceptare, la părnaie era să ii fie fatal.
Au trecut trei ani. Trei ani în care părinții s-au îmbolnăvit. Tata a murit. Mama a albit. Iar Motanu’… a început să scrie. Să citească. Să se schimbe.
A fost o fază. Apoi o nevoie. Apoi o revelație.
A descoperit că după ce ai spart tot, după ce ai pierdut tot, după ce ai văzut fundul fundului… rămâne doar gândul. Gândul ăla simplu:
„De ce dracu’ am ajuns aici?”
Și, mai important: „Cum dracu’ pot să ies fără să fiu același?”
A ieșit. Cu freza tunsă scurt, dinții mai galbeni și mai puțini și o privire mai adâncă.
Nu mai era Motanu’. Era… ceva nou.
Îl văd în fața blocului după ani. Stătea pe bancă, cu o sticlă de apă în mână și o broșură cu versete. Nu dădea din ele, nu propovăduia. Le citea. În liniște.
— Ai ieșit, mă? zic eu, aproape speriat.
— Da, Jeane. S-a terminat sezonul, răspunde el și zâmbește.
— Și? Ce faci?
— Trăiesc.
— Și ce-ai învățat acolo?
— Că viața e ca la păcănele. Tragi de manetă, speri să vină cireșele. Dar dacă bagi prea multe fise… ți se blochează contul.
— Și-acum?
— Acum sunt barman într-o cafenea pentru recuperați. Beau cafea. Fac glume. Citesc și ascult povești. Nu mai judec. Nici nu mai mint. Și când mă mai lovește pofta de prostie… mă uit la mâinile mele. Le văd cum au fost și cum sunt. Și trece.
— Ești filosof, Motane.
— Nu, Jeane. Sunt spart, dar… înțelept.
Se ridică, își scutură pantalonii de trening de un praf imaginar și pleacă. Cu pași mici, dar siguri. Un om pe care viața l-a făcut zob, dar în cioburi a găsit lumină.
Și-acum, de fiecare dată când aud pe cineva zicând „ăla nu se mai face bine”, îmi vine să scot telefonul și să-i arăt o poză cu Motanu’. Cu ochii lui limpezi și liniștiți.
Pentru că unii se întorc. Și când se întorc, pot schimba lumea de pe o bancă, cu o sticlă de apă și două idei bine așezate.
Jean Bica
Martor al rătăcirilor, cronicar al revenirilor
