Soldățelul de Plumb și Pitipoanca de Aur (sau, mai degrabă, de plastic, că doar e la modă)
Într-un cartier rezidențial, unde gardurile erau mai înalte decât aspirațiile intelectuale ale locatarilor, iar piscinele mai mari decât apartamentele din centru, trăia o Pitipoancă. Nu orice Pitipoancă, ci Pitipoanca Supremă, pe numele ei de scenă (și de buletin) Bianca-Briana. Era fiica lui Nea Fane, un fel de Împărat al zonei, dar nu cu coroană și sceptru, ci cu lanț gros la gât, ceas de aur la mână și o armată de băieți cu ceafe late, care îi ziceau „Șefu'”. Nea Fane, fost „întreprinzător privat” în anii ’90, acum „om de afaceri respectabil”, își construise imperiul pe principii simple: „ce-i al meu e al meu, ce-i al tău e negociabil”. Și mai ales, „fata mea e regina, și cine o supără, ia bătaie”.
Bianca-Briana, la cei 20 de ani ai săi, era un monument de răsfăț. Avea mai multe genți decât neuroni funcționali și mai multe operații estetice decât ani de școală. Nu i se refuza nimic. Dacă voia un unicorn roz cu sclipici, Nea Fane îi aducea un ponei vopsit și plin de glitter. Dacă voia o insulă privată, îi cumpăra un teren la marginea lacului, cu o pontonă improvizată. Într-o zi, plictisită de atâta opulență și de ultimul iubit (un fotbalist cu IQ de minge), a decretat: „Tati, vreau o jucărie nouă! Dar nu de aia de pluș, că sunt pentru fraieri. Vreau un băiat-jucărie! Să fie de la țară, să fie simplu, să nu mă plictisească cu inteligența lui și să facă tot ce vreau eu!”
Nea Fane, un tată devotat (în felul lui, adică prin intermediul subalternilor), a dat sfoară-n țară. „Căutăm un băiat de la țară, simplu, muncitor, să fie ‘jucăria’ fetei mele. Salariu bun, cazare, masă, dar să știe să tacă și să execute!” Anunțul a ajuns și la urechile lui Ghiță, fiul ceasornicarului din satul vecin, un băiat cu ochi albaștri și naivitate cât casa părintească. Ghiță visa să-și facă un rost în București, să scape de mirosul de bălegar și să vadă și el „lumea mare”. Așa că, fără să stea pe gânduri, a luat un autobuz și a ajuns la poarta impunătoare a lui Nea Fane.
A fost angajat pe loc. Condiția? Să fie „soldățelul de plumb” al Biancăi-Briana. Să stea drept, să o asculte, să o distreze, să o care la cumpărături, să-i facă poze pentru Instagram și să-i suporte toanele. Ghiță, obișnuit cu munca la câmp și cu respectul față de bătrâni, a crezut că e un fel de bonă pentru adulți. Greșit. Era mai degrabă un accessoriu de lux, un fel de geantă Hermes, dar cu respirație și puls.
Bianca-Briana, încântată de noua ei „achiziție”, îl plimba pe Ghiță peste tot. La mall, la cluburi, la saloane de înfrumusețare. Ghiță stătea cuminte, ca un soldățel de plumb, în timp ce ea își făcea unghiile, își punea extensii sau își schimba culoarea părului de trei ori pe zi. Îi făcea poze în cele mai absurde ipostaze, cu fundul scos în evidență și buzele țuguiate, iar el trebuia să-i laude „arta”.
Într-o seară, la un party exclusivist unde șampania curgea în valuri și manelele urlau din boxe, Bianca-Briana, amețită de cocktail-uri și de atenția bărbaților cu tatuaje tribale, l-a uitat pe Ghiță pe o măsuță de cafea, lângă un pahar spart și un platou cu sushi vechi. Ghiță, obosit și dezamăgit, a adormit, visând la lanul de porumb din satul lui.
Dimineața, menajera, o doamnă trecută prin viață și prin trei divorțuri, a făcut curat. L-a găsit pe Ghiță, l-a confundat cu o jucărie veche și, fără să stea pe gânduri, l-a aruncat la gunoi, într-un sac negru, alături de resturile de la party. „Asta e soarta jucăriilor vechi”, a mormăit ea, cu o filozofie de viață demnă de un profesor universitar.
Ghiță s-a trezit într-o pubelă, alături de coji de banane, ambalaje de fast-food și o pisică fără stăpân, care-l privea cu ochi suspicioși. „Asta e lumea mare?”, și-a zis el, cu un gust amar în gură. Sacul de gunoi a fost preluat de mașina de salubritate și dus la groapa de gunoi a orașului.
Acolo, printre munți de deșeuri și mirosuri pestilențiale, Ghiță a avut o revelație. Și-a dat seama că el, soldățelul de plumb, era mai valoros decât toate bling-bling-urile Biancăi-Briana. Avea o inimă (chiar dacă nu de aur, măcar de om), un creier (chiar dacă nu de geniu, măcar de bun simț) și curaj (chiar dacă nu de erou, măcar de supraviețuitor). A reușit să iasă din sac și să se cațere pe un morman de PET-uri și cartoane.
Între timp, Bianca-Briana se trezise cu o mahmureală cruntă și, căutându-și „jucăria”, a realizat că Ghiță lipsea. „Tati, mi-a furat cineva jucăria! Să-l găsești! Vreau soldățelul meu înapoi!” Nea Fane, care avea alte probleme (o livrare de țigări de contrabandă întârziase), a trimis câțiva băieți să-l caute pe Ghiță.
Ghiță, pe groapa de gunoi, a fost zărit de un bătrânel, un fost profesor de filozofie, care acum își câștiga existența căutând fier vechi. „Tinere, ce faci aici?”, l-a întrebat bătrânul, cu o voce blândă. Ghiță i-a povestit toată povestea. Profesorul a zâmbit. „Vezi tu, tinere, viața e ca o groapă de gunoi. Depinde ce alegi să reciclezi și ce alegi să arunci.”
Într-un final, Ghiță a fost „recuperat” de băieții lui Nea Fane. Bianca-Briana era fericită. „Uite, tati, l-am găsit! Acum o să-l pun într-o vitrină, să nu se mai piardă!” Ghiță, însă, nu mai era același. Privirea lui nu mai era naivă, ci plină de o înțelepciune amară. A refuzat să mai fie „jucăria” ei. „Nu sunt de vânzare, domnișoară! Am învățat că valoarea unui om nu stă în sclipici sau în bani, ci în demnitate.”
Nea Fane, impresionat de tupeul lui Ghiță (sau poate doar plictisit de lamentările fiicei sale), i-a oferit un loc de muncă la el în „afaceri”, dar nu ca jucărie, ci ca „om de încredere” – adică un fel de șofer, bodyguard și ocazional curier de pachete dubioase. Ghiță a acceptat, că doar trebuia să-și facă un rost.
Epilog:
Bianca-Briana și-a găsit o altă „jucărie”, un influencer de travel care îi făcea poze prin destinații exotice, dar care, în realitate, dormea în mașină și mânca sandvișuri de la benzinărie. Nea Fane și-a extins afacerile, ajungând să dețină jumătate din oraș, iar bătrânul profesor de filozofie și-a publicat memoriile, devenind un best-seller printre cei care căutau sensul vieții în gunoi.
Iar Ghiță? Ghiță a învățat să navigheze prin jungla urbană, păstrându-și bunul simț și zâmbetul ironic. Nu mai era soldățelul de plumb, ci un supraviețuitor, un fel de „om al străzii” cu un loc de muncă stabil și o poveste de spus. Și, din când în când, când trecea pe lângă o pubelă, îi făcea cu ochiul, ca unui vechi prieten.
