Lectura – fotbal = 0-1
Când vine vorba de „lectura obligatorie”, Tonică are un talent aparte: reușește să îmbine disperarea elevului de secol XXI cu șmecheria subtilă a unui mic avocat pledant. Adică nu refuză cartea din start, dar nici nu se aruncă eroic asupra ei. Se uită la coperta groasă, oftează ca un pensionar care a ratat autobuzul și începe negocierile: „Dar, tati, nu se poate să citesc doar rezumatul? Că tot aia e, doar mai scurt.”
E fascinant cum băiatul ăsta, care poate sta două ore să urmărească un rezumat de meci de fotbal cu toate „fazele periculoase”, găsește obositor să citească două pagini de roman. În mintea lui, lectura obligatorie e un fel de pedeapsă colectivă: „Nu e corect, dom’le, să fim notați pe literatură! Pe fotbal nu ne notează nimeni și uite câtă lume îl iubește!”
Îl aud cum oftează teatral, își dă părul lung pe spate (ca un mic prinț indian exilat la clasa a V-a) și se așază la birou. Începe să răsfoiască romanul ca pe un meniu de fast-food: „Hmmm… prea multe pagini, prea puține poze. Are și dialoguri? Măcar atât?” Și apoi îl aud, victorios: „Aha! Găsit pe net rezumatul! Gata, am scăpat!”
Dar aici începe adevărata aventură. Pentru că, după ce se bazează pe rezumat, vine la școală și descoperă că profesoara are un talent special: pune întrebări tocmai din pasajele pe care internetul le-a tăiat. Și atunci, Tonică ridică mâna, cu aer de avocat care vrea să întoarcă procesul: „Doamnă, eu am citit, dar poate cartea mea a fost altă ediție…”
Adevărul e că, undeva, îl înțeleg. Eu, tatăl, citesc la fel de greu manualele de instrucțiuni. Dar totuși, când îl văd că se plânge, îmi vine să-i spun: „Măi băiete, dacă citești cartea întreagă, o să descoperi că literatura e plină de meciuri, glume și scandaluri mai tari decât pe grupul de WhatsApp al clasei.”
Dar până atunci, Tonică rămâne credincios strategiei lui: rezumat pe internet, două-trei replici „băgate la nimereală” în clasă și o privire serioasă, de parcă și-ar apăra ultima pledoarie în fața istoriei.
