Cum transformi spaimele în povești
Întunericul e unul dintre primele „monștri” ai copilăriei. Nu pentru că întunericul ar fi ceva rău în sine, ci pentru că în întuneric lipsesc reperele. Copilul nu mai vede, iar ce nu vede, inventează. Mintea umple golul cu umbre, zgomote și creaturi care nu există. Iar tu, ca părinte, devii simultan și paznic, și scenarist. Paznic, pentru că trebuie să arăți că e sigur; scenarist, pentru că tot ce spui trebuie să aibă credibilitate.
Există un ”ceva”
Nu funcționează „Nu e nimic acolo, dormi!”. În logica unui copil, dacă tu spui că nu e nimic, iar el aude un scârțâit, clar există un „ceva”. Și acel „ceva” devine cu atât mai mare cu cât este mai ignorat. Ce funcționează este să îi dai poveste umbrei: „Vezi umbra aia mare? E castanul din fața blocului. Când bate vântul, se mișcă frunzele și parcă dansează pe perete.”
Fiecare teamă mică e o oportunitate mare de încredere. În timp, frica se topește, iar tu rămâi, în ochii copilului, nu doar părintele care îl protejează, ci și cel care îi dă sens lumii.
