Atunci când la etajul 4 apare Guru!
Dacă vrei să-ți testezi răbdarea, închiriază un apartament într-un bloc vechi de 4 etaje, cu mai mult de 4 apartamente pe culor, construit pe vremea lui Ceaușescu, cu scară comună, vecini înțepați și cutii poștale ruginite. Dacă vrei să-ți pierzi complet speranța în umanitate, mergi la ședințele de bloc. Dacă, în schimb, vrei să scrii o rubrică amuzantă, stai câțiva ani la parter și lasă viața să-ți trimită un domn nou la etajul 4. Bloc fără lift, totul trece pe la parter. Pe la ușa mea.
Acesta este cazul meu.
Locuiam într-un apartament de două camere, închiriat de la o cocoană care trăise cu impresia că blocul e situat într-o zonă bună. Nu era. Era, însă, aproape de job, de parc și de magazinul cu roșii moi la reducere. Practic, ce voiai mai mult?
Vecinii erau un amestec de arhetipuri balcanice: bătrâne care știau tot, bărbați în maiou care reparau tot (cu sârme), și o familie de la trei care își creștea copiii cu manele la maxim și blândețea unui pluton de execuție. Până la apariția noului domn de la 4, totul era suportabil. Aproape liniștit.
Noul domn a apărut într-o zi de luni, când eram în concediu, adică stăteam acasă și încercam să repar ușa de la dulap. A venit cu o dubiță gri și cu o mutră care spunea din start: „eu nu sunt ca voi”. Și, într-adevăr, nu era.
Pentru început, a avut curajul să salute. Apoi, și-a adus singur mobila în casă, fără să ceară ajutorul nimănui. Pe urmă, l-am văzut ștergând clanța de la intrare cu șervețel antibacterian. Și, în cele din urmă, am înțeles că nu doar clanțele aveau nevoie de igienizare, ci și relațiile dintre noi.
– Cine-i domnul ăsta? – a întrebat tanti Florica de la parter, în seara mutării.
– A zis că e psihoterapeut. – a zis doamna Neli de la 3, care îl spionase discret de după draperie.
– Păi bine, dragă! Așa ceva la noi în bloc?!
Psihoterapeutul – căci așa îi spuneam deja cu toții – părea genul de om care nu doar că își înțelegea traumele, dar le avea în ordine alfabetică într-un carnețel. Avea părul grizonat, tuns impecabil, pantofi din piele de parcă tocmai ieșise dintr-o reclamă cu bărbați siguri pe ei și, cel mai deranjant, zâmbea des. Nu ironic, nu superior, ci sincer. Genul de om care îți oferă locul în tramvai chiar dacă are hernie de disc.
La scurt timp, blocul s-a împărțit în două tabere. Cei care îl admirau în tăcere și cei care îl suspectau că ascunde ceva.
Tanti Florica, spre exemplu, susținea că l-a văzut vorbind singur pe scară când urca.
– Clar are o sectă. O sectă tăcută. Îi ține pe toți sub control mintal.
– Sau poate repetă discursuri motivaționale, tanti Florico, i-am zis într-o zi, obosit de conspirații.
– Aha, deci ești cu el!
Eu, recunosc, aveam un amestec ciudat de simpatie și iritare față de om. Într-o zi, am dat nas în nas la cutiile poștale. Eu tocmai primisem o factură aberantă la gaze. El… o revistă de psihologie.
– Salut. Jean, nu?
– Da. De la parter. Tu ești cu… mințile.
– Cu sufletul, mai degrabă. Psihoterapie integrativă.
– Sună a ceva scump.
– E doar ascultare. Contra cost.
Am râs. El a râs. Era genul de râs care nu cerea nimic. Nu voia să vândă nimic. Și poate tocmai asta mă irita. Eu, crescut în Dâmbovița cu expresii ca „ce vrea ăsta de e așa politicos?”, nu puteam înțelege un om care nu avea nicio agendă ascunsă.
Dar totul a luat o întorsătură ciudată într-o seară de vară.
Se făcea că eram pe balcon, beam o bere și ascultam o înregistrare veche cu Phoenix. Deodată, aud un plânset înfundat. De femeie. Se auzea dinspre vârful blocului, etajul 4. Am încremenit. Peste zece secunde, o voce de bărbat – calmă, dar hotărâtă:
– Te rog, nu fugi de emoții. Ele vor să-ți spună ceva.
Am amuțit. Nu pentru că mi se părea straniu, ci pentru că vocea… părea că funcționează. Femeia se liniștea. Nu știu ce au discutat. Nici n-am întrebat. Dar a doua zi dimineață, femeia ieșea zâmbitoare din apartamentul lui ”PsihoPUPU” și m-a salutat.
– Bună dimineața! Ce zi frumoasă, nu?
Și brusc, m-am simțit depășit. Eu, care în blocul ăla eram un fel de „tătic cool”, păream brusc un bunic în adidași uzați.
În săptămânile următoare, am început să observ că tot mai multe femei din bloc treceau pe la apartamentul lui. Una cu o criză de identitate, alta cu o mamă posesivă, alta cu un soț mut ca o piatră. Toate ieșeau de acolo ușurate, mai senine, cu ochii umezi și o mică recunoștință în privire.
Domnul de la 4 devenise un fel de Mesia al suferinței emoționale.
Eu, între timp, schimbam filtre la hotă, umblam după fete prin parcuri și reparam robineți cu bandă izolatoare. Devenisem băiatul de la parter. Util, dar banal.
Într-o seară, după ce îmi terminasem haosul cotidian și mă pregăteam de somn și mi-am făcut un ceai (da, am și eu momentele mele de liniște controlată), am auzit soneria. La ușă, domnul de la 4.
– Jean, scuze că te deranjez… Ți-ar prinde bine să vorbești cu cineva?
Am râs. Pe interior, m-am ars.
– Nu, mulțumesc. Eu mă descarc prin ironie și bricolaj.
A zâmbit din nou. Nenorocitul ăla chiar știa să zâmbească.
– Când vrei, sunt aici. Ușa mea e deschisă. La propriu, nu filozofic.
Și a plecat.
Finalul?
Trei luni mai târziu, a primit o ofertă să lucreze la un cabinet de lux din centru. A plecat. Blocul a căzut într-un soi de depresie colectivă. Tanti Florica a început să plângă pe ascuns, doamna Neli a început să fumeze iar, și eu… eu am rămas cu dulapul de bucătărie tot nerezolvat.
Dar ceva din el a rămas cu noi. Nu vorbesc metaforic. L-a lăsat pe motanul lui cu vecina de la doi.
Îl cheamă Rilke. Și e, probabil, singurul motan din București care, când miaună, pare că îți cere să-ți explorezi copilăria.
