Trap fără dușmani
Să începem abrupt, că altfel mă pierd în amănunte.: trap, onoare si dusmani. Am doi băieți. Și când spun „băieți”, nu mă refer la niște creaturi angelice care mănâncă broccoli, spun „mulțumesc” și ascultă Coldplay. Mă refer la doi adolescenți autentici, crescuți în România, hrăniți cu memes, TikTok și shaorma la farfurie.
Primul – Vladone – e în plină explozie hormonală și culturală. A descoperit trapul, adică genul ăla de muzică unde băieții „grei” cântă despre bani, femei și suferință în autotune, cu un beat care-ți face creierul să vibreze ca o jucărie chinezească pe baterii slabe. L-am prins într-o zi în baie, cântând cu căștile pe urechi:
— Brooo, n-am dușmani, am doar fanii…
Când a ieșit, era transpirat, cu calota lui de broccoli transformată în palmier ud, și m-a întrebat, serios:
— Tati, tu ai avut vreodată beef?
Inițial, am crezut că mă întreabă de friptură. Apoi am realizat că se referea la conflicte de onoare între traperi. M-a luat capul.
Rapul e logic, trapul e vibe.
L-am întrebat, ca un tată responsabil:
— Și rapul? Adică ăla de-l ascultam noi? Tupac? Paraziții?
M-a privit ca pe un dinozaur și a dat verdictul:
— E vechi, tati. E bătrânesc. Rapul e logic, trapul e vibe.
Așa că, de când cu „vibe-ul”, Vladone umblă cu pantalonii în vine, își pune parfum în bucle și-și caută „drip” la second-hand-uri. Când zic „drip”, nu vorbesc de robinete. E moda. Iar „bătrânescul” Jean Bica e rugat uneori să nu-l mai lase chiar lângă școală, „că e cringe”.
Adidași cu spirit
Al doilea – Tonică – e altă poveste. Are părul lung, mătăsos, gene de fată din reclamă și o încăpățânare de maestru Jedi. Nu vrea să se tundă. Punct. Zice că-l ajută la creativitate. Că Messi avea păr lung. Că „îl simte artistic”.
La antrenamentele de taekwondo arată ca un samurai descătușat, iar pe terenul de fotbal, cu adidașii lui făcuți praf („dar aduc goluri, tati, nu-i schimbi!”), arată ca o combinație între Bambi și Ronaldo.
Când l-am întrebat de ce nu-și ia o pereche nouă, mi-a zis:
— Tati, dacă îmi dai alții, se strică echilibrul. Nu știi tu, dar ăștia au spiritul lor.
Și am cedat, ca orice tată normal, sperând că măcar nu-i mai cade talpa.
Tonică nu spune bancuri. Le mimează. Are fața aia de copil care pare că se joacă mereu cu ceva în cap, iar când te ia la discuții despre „ce e bine și ce e corect”, te simți ca la tribunal. Îl suspectez că ar putea deveni preot sau revoluționar. Sau amândouă.
Tată cool, tată plictisit
Într-o zi, am încercat să fiu tată modern. Să le arăt că sunt cool. I-am dus la un festival gratuit (că doar nu era să dau bani ca să mă simt prost), multă muzică și puțină logică. Vladone s-a simțit ca acasă. Tonica a zis că e prea multă gălăgie și că „sufletul lui vrea ceva mai liniștit”.
Eu? Am stat cu o sticlă de apă plată și o bere caldă, cu spatele dureros și urechile zbârnâind. M-am simțit bătrân. Așa că, la final, m-am dus acasă, mi-am pus o cască pe ureche și-am ascultat, în surdină, Paraziții.
A doua zi dimineață, Vladone și Tonica se certau despre care sport e mai greu – taekwondo sau fotbal. Tonica zicea că e greu să dai goluri cu adidași rupți, Vladone susținea că e greu să nu râzi când îți dă cineva un brânci la competiție și arbitru zice „continuați!”.
Am tăcut. M-am uitat la ei. Apoi mi-am făcut o cafea și-am realizat ceva simplu:
Nu e ușor să fii tată. Dar e tare frumos. Mai ales când ai doi băieți care trăiesc prezentul lor cu atâta foc, încât nici n-apuci să-ți pui întrebările grele.
Doar te bucuri. Cu spatele înțepenit, cu ochelari de vedere și cu telefonul plin de filmulețe în care apar ei – râzând, dansând, trântindu-se, visând.
Și când auzi că trapul e vibe și părul lung e artă, nu mai întrebi nimic. Doar zâmbești.
Așa, ca un tată care și-a făcut treaba. Măcar azi.
Citește rubrica JURNAL DE TATA JEAN – MANUAL DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN PARENTING – Am fost ”tati”, sunt ”tata” si ma pregatesc sa fiu ”babacu’ ”. Manual de supravietuire in parenting. Tata Jean versus Vladone si Tonica.
