În viață, sunt momente care te pun pe gânduri, altele care te pun la pământ și unele rare care te pun… la coadă. Așa am ajuns eu într-o zi de marți, la ora de vârf a murăturilor și promoțiilor la mezeluri, fix la rând la casa 3, între o babă cu principii beton și-o fată tânără cu visuri din revistele glosy.
Casieră tânără, cu ochi de căprioară beată de oboseală, dar frumoasă rău – genul de fată care te face să zici „păcat că-i tristă”. Avea un zâmbet în colțul gurii, ăla pe care îl faci când vrei să pari ok, dar te-ai certat aseară cu realitatea.
O chema Andreea, după badge-ul de la piept. Arăta ca una care-și face duș, dar nu-și permite balsam. Părul prins într-o coadă modestă, fără gene false, fără buze umflate cu pompa de bicicletă, fără decolteu până la buric sau tatuaje motivaționale cu „Live, Laugh, Love” scrise-n chineză greșit. Într-o lume de influencere cu blană în iulie, Andreea părea un om. Raritate.
Și în fața ei, tanti Maria, pensionară de profesie și specialistă în viața altora. Aia care crede că toate fetele care nu-s măritate la 25 sunt fie lesbiene, fie păcătoase. Purtătoare de batic în buzunar și prejudecăți în suflet, tanti Maria nu venise doar la cumpărături, venise să salveze suflete.
– Fată, da’ câți ani ai? întreabă tanti Maria, de parcă era în emisiune cu Mihai Morar.
– Douăzeci și doi, zice Andreea, apăsând codul de la roșii cherry.
– DOUĂZECI ȘI DOI?! Și nu te-ai măritat?
Pauză. Liniștea aia stânjenitoare care se face când îți dă cineva cu evanghelia în cap, pe ton de dojană maternă.
– Nu… adică… nu cred că am găsit pe cineva cu care să merite să fac acest pas.
– Aoleu, păi cum așa, mamă?! La vârsta ta eu aveam doi copii și-un bărbat care muncea la uzină!
– Păi exact, doamnă… și unde-i uzina acum?
Coada începe să se lungească. O mămică se foiește cu un copil pe trotineta, iar un domn cu burtă și rabie în priviri murmură ceva despre pensii și incompetență.
– Uite, mamă, îți spun eu: femeia trebuie să stea la cratiță și să-și vadă de casă. Așa ne-a lăsat Dumnezeu. Dacă stai să alegi prea mult, rămâi pe dinafară!
Andreea înghite în sec, dar răspunde calm:
– Păi tocmai, că vreau să aleg. Nu vreau doar să mă mărit, vreau să fiu cu cineva care îmi e prieten, nu paznic. Sa fiu cu cineva care mă place asa cum sunt, nu care să mă scoata din casă ca pe trofeu. Rosile astea le ati cantarit?
– Eh, astea-s prostii de la televizor! Ce prieten, ce suflet? Îți trebuie unu’ care muncește, aduce bani, și dacă mai bea din când în când, lasă-l, că așa sunt bărbații! Tu taci din gură și-i pui ciorbă!
– Păi… eu am crescut fără tată, doamnă. Și mama a muncit de-a rupt pământul. N-a avut timp de ciorbe. A avut timp de mine. Și de-un job. Și a fost fericită.
Tanti Maria se uită la ea cu un amestec de milă și superioritate. Genul de privire pe care o ai când vezi un câine cu trei picioare, dar te bucuri că n-ai tu problema.
– Mamă, tu ești idealistă. Viața nu e cu suflete, e cu facturi. Dacă nu te prinde unu’ până la 25, gata, te duci pe linie moartă! Stai singură cu pisicile și serialele.
– Eu n-am pisică, doamnă. Nici Netflix. Am examene.
Coada se revoltă ușor. O voce din spate zice „Hai, tanti, fă-i profil pe Tinder și dă-i pace!”, iar eu, Jean Bica, râd pe sub mască.
– Da’ la biserică te duci? întreabă tanti, ultima salvare a sufletelor pierdute.
– Cred în Dumnezeu, doamnă. Dar nu cred că trebuie să-i arăt la fiecare colț. Și nici că El vrea neapărat să mă mărit.
Tanti Maria oftează adânc. A luat unt de la frigider și i se topește în sacoșă. Dar nu-i pasă. Are o misiune.
– Ascultă-mă pe mine, că am trăit o viață. Femeia fără bărbat e ca varza fără sarmale.
Andreea zâmbește pentru prima dată sincer:
– Sau ca varza murată: bună și singură.
Pauză. Tanti Maria își ia bonul cu mâna tremurândă, iar eu ajung în față. Andreea își drege zâmbetul și scanează punga mea de cafea, bere la pet și un pateu cam suspect.
– Sper că n-ați stat prea mult, îmi zice ea.
– Nu, domnișoară, eu am stat destul cât să vă spun că sunteți o femeie grozavă. Și să nu vă luați după nimeni care vrea să vă pună la cratiță înainte să vă lase să visați.
Ea zâmbește din nou. Și eu simt că merit o reducere la pateu.
Așa că ieșiți la cumpărături, oameni buni. Nu se știe niciodată de unde apare o lecție. Sau o băbuță cu argumente.
Final de coadă, început de gândire.
Jean Bica
Reporter ocazional de viață banală
