Când nu ai chef nici să mori…
O întâlnire care n-a fost întâlnire, o mămică (de la 7, zice Vladone, ca el știe toate bunăciunile de pe scară) prea prietenoasă și un Jean Bica prea confuz.
Totul a început într-o marți, ora 7:45 dimineața, în fața școlii, când eram mai preocupat să nu-mi scap copilul din mână decât să fiu atent la ce se întâmpla în jurul meu. Într-un moment de neatenție, o voce feminină mi-a tăiat calea.
— Jean, nu? Tatăl lui Tonică?
M-am întors încet, ca un animal care presimte că intră în cușca cu lei. Era EA. Mămica de la 7. Blugi mulați, geacă scurtă, păr blond (probabil ajutat), zâmbet mare cât un like pe Facebook.
— Da… Eu. Adică… Da.
Zâmbetul ei a crescut și mi-a întins mâna. Avea unghii lungi, roșii, de parcă venea direct dintr-un videoclip de la Niki Minaj.
— Eu sunt mama lui Ștefan. Suntem colegi de bancă cu Toni.
Asta explica multe. Copilul meu tot venea acasă cu desene ciudate cu inimioare și spunea că-s proiecte de la română.
— Aș vrea să vorbim un pic… dacă nu te superi.
Mi s-a blocat gâtul. Exact ca în liceu, când mă chema diriginta să mă întrebe de ce mi-am scris la teză „nu știu” pe patru rânduri.
Am dat din cap a „sigur”, dar în capul meu era deja simulare de criză existențială. Ne-am retras puțin mai încolo, pe o bancă din parcarea școlii, unde părinții mai fumează pe ascuns sau își bârfeau soții.
— Știu că pare ciudat, a început ea, dar nu pot să nu observ că ai un aer… aparte.
M-am înecat cu aerul. Aparte? Eu? În hanoracul meu cu pată de cafea și părul rebelizat de somnul pe diagonală (era o vreme când mă purtam cu păr, dar mi-a trecut când am obosit să am și grija lui)?
— Adică… pari un om care ascultă. Care înțelege.
Aici mi-am dat seama că ori vrea ceva, ori urmează să-mi propună să intru într-un MLM cu spirulină.
— Și… m-am gândit… poate ne mai vedem, așa, la o cafea. Dacă ai timp.
Dacă am timp? Eu am avut timp și să-mi actualizez CV-ul pe eJobs de două ori într-o săptămână, doar din plictiseală. Dar ceva în tonul ei m-a făcut să suspectez că nu e doar o discuție de părinți.
— O cafea… adică… legat de copii, nu?
Zâmbet. Genul ăla care spune „nu ne mințim, știm amândoi ce zicem”.
— Nu neapărat. Poate legat de noi. Sau de nimic. Uneori e bine să ieși din rutină, nu?
M-am uitat la ceas. Trecuseră patru minute și eu deja transpiram ca la bac.
— Da, sigur. Dar uite… acum trebuie să fug la birou. Ne mai vedem, da?
Am fugit. La propriu. N-am birou. Am o cafenea unde-mi beau cafeaua cu colegii pensionari din bloc. Dar instinctul a zis „fugi, Jean!”.
Timp de trei zile, n-am mai dus copilul la școală. Am făcut schimb cu mama lui. A patra zi, inevitabilul s-a produs. Mămica de la 7 m-a prins la semafor.
— Nu te-am mai văzut…
— Am fost plecat. Cu munca. Pe teren. În teren. Cu terenul…
— Ai fugit, zice ea zâmbind. N-ai înțeles. Nu era o invitație la… ceva interzis. E doar o cafea. Cu cineva care e, cumva, în aceeași barcă.
M-am uitat la ea. Și, pentru o secundă, mi-am văzut viața în două ferestre: una cu mine singur, cu ciorapi desperecheați, mâncând ciorbă rece. Alta, cu o femeie care zâmbește, vorbește și înțelege.
Am zis „hai”. Ne-am văzut sâmbătă. Cafeneaua aia mică, cu pereți colorați și mese unde lumea se uită pe Tinder între două cafele. Am vorbit două ore. Despre copii, școală, fostul ei, fosta mea, că de actuala mi s-a spus că nu e bine să amintesc. Despre cum e să nu mai ai energie să începi ceva, dar nici să stai pe loc.
— Jean, zice ea la final, tu nu ești ceea ce pari. Ești mult mai interesant.
— Și tu nu pari ceea ce ești, zic eu. Pari o femeie care caută ceva.
Zâmbim amândoi. Plătim. Plecăm.
Duminică, primesc un mesaj de la Tonică: „Tati, Ștefan a zis că nu mai vrea să stea cu mine în bancă. Cică mama lui zice că tu ești… prea mult.”
Episodul s-a încheiat așa cum încep toate episoadele din viața mea: cu intenții bune și consecințe neprevăzute.
Dar nu pot să nu recunosc: pentru o cafea, a fost un carusel întreg. Nu am înteles nimic…o fi vina mea?!
