Există două pseudoreligii mari pe planeta asta: fotbalul și adidașii. Fotbalul are tradiție, stadioane și imnuri. Adidașii au mall-uri, Instagram și cardurile părinților. Și dacă ar trebui să aleg unde e fiu-meu Vladone mai evlavios, aș zice că la pantofii sport bate tot. Pentru că băiatul meu nu calcă în adidași, el plutește pe ei, ca pe niște nori sfinți, scobiți din Rai.
Și, culmea ironiei, fiu-meu și gașca lui n-au treabă cu sportul pentru care sunt croiți pantofii. Dacă e Nike de baschet – păi n-ai să vezi copilul punând mâna pe mingea portocalie. Dacă e Yeezy de „lifestyle” – n-ai să-l vezi mergând mai mult de 50 de metri pe jos. Totul e de poză, de statut, de „mamăăă, să crape dușmanii când mă văd intrând în clasă cu ei”.
„Mersul pe becuri” – ritualul de bază
Vladone, cu freza lui de broccoli și cu aerul că s-a născut direct într-un videoclip trap, are o eleganță specială când își pune Nike-urile noi. Nu mai merge normal. Nu, dom’le, calcă de parcă podeaua e acoperită cu becuri aprinse, și fiecare pas greșit l-ar putea transforma în artificiu uman. De fapt, nu mai merge – levitează. Își ține pantalonii ridicați să nu atingă marginea albă imaculată, evită bălțile ca pe datoriile la întreținere și face ocoluri demne de pelerinaj doar ca să nu dea cu talpa în ceva suspect.
Țin minte prima zi când a intrat cu o pereche de Nike Dunk High în casă. Am crezut că intră un ambasador străin, așa tăcut, solemn, cu pași mici. A scos telefonul și s-a filmat din toate unghiurile – talpă, lateral, față. Parcă făcea recensământ la propria viață, numai să se asigure că totul a fost consemnat.
Miuța desculț – „păi nu pot să îi stric, tată!”
Întâmplarea clasică: s-au strâns băieții la o miuță în spatele blocului. Toți cu Nike-uri de baschet, pantofi făcuți să reziste la tăieturi, frânări și transpirat ore întregi. Dar ce să vezi? Primul care s-a descălțat a fost chiar fiu-meu. Motivul? „Tată, tu nu înțelegi. Dacă dau o alunecare și sar o pietricică, se zgârie swoosh-ul. Așa ceva nu se face.”
Și uite-așa, zece adolescenți desculți, tropăind pe asfalt, cu ghetele puse frumos, aliniate ca la muzeu, pe marginea terenului. A fost cel mai scump meci de fotbal jucat vreodată de niște picioare goale.
Spălatul arheologic
Dacă totuși, printr-o nenorocire cosmică, se murdăresc, nu-i bai. Există ritualul de spălare. Nu e simplu – e mai complicat ca restaurarea unei fresce medievale. Se ia o periuță de dinți (dar nu oricare, una de rezervă, cumpărată special pentru asta). Se pun mănuși chirurgicale. Se scoate guma de șters pentru pete mici și, la nevoie, un bețișor de urechi pentru colțuri.
„Să nu crezi, tată, că pun apă direct pe ei. Asta e crimă!” – mi-a zis odată Vladone, în timp ce lustruiam cu mâna lui Nike-ul alb, de parcă lustruia casca lui Napoleon.
Îl priveam și mă gândeam: băi, ăștia n-au învățat tabla înmulțirii cum trebuie, dar pot să-ți țină o prelegere de 40 de minute despre diferența dintre spumă de curățat și spray de protecție pentru piele întoarsă.
Efectul de turmă
Partea cea mai frumoasă e presiunea de grup. Dacă unul își ia o pereche nouă, trebuie să aibă toți. Nu contează că seamănă cu niște oi care tocmai și-au cumpărat aceeași clopotniță – important e să nu rămâi în urmă.
Îl aud pe Vladone: „Bă, a apărut modelul ăsta. Și Giani îl are deja. Eu ce fac, rămân prostul satului?”
Prostul satului, da, așa se simt copiii de 15 ani dacă n-au ultimul model. Nu contează că ăla costă cât o rată la apartament. Nu contează că diferența vizibilă față de modelul de anul trecut e doar o dungă mov în plus. Important e să fie toți în turmă, uniformizați în obsesia asta care costă cât o mașină second hand.
Tatăl și portofelul
Și acum, partea amară: prețurile. Dacă mă duc eu să-mi iau o pereche de pantofi la piață, cu 200 de lei sunt împărat. Dacă merg cu Vladone în mall, nici nu apuc să intru bine că deja vorbim de 900, 1100, 1400 de lei. Pe niște bucăți de cauciuc și piele cusută în Vietnam.
„Tată, dar ăștia țin mult, nu se strică repede.”
„Aha. Și de ce ți-i schimbi la fiecare doi-trei luni?”
„Pentru că… ăăă… apare modelul nou. Și dacă nu-l am, sunt mort social.”
Am înțeles atunci: eu plătesc nu pentru încălțăminte, ci pentru asigurare de statut. O poliță de imagine care expiră odată cu următoarea lansare de model.
Generația Nike – despre aparențe și identitate
Ce e trist și comic deopotrivă e că adidașii au devenit identitate. Nu contează cât de bun ești la școală, la sport, la orice. Contează ce ai în picioare.
Pe vremea mea, dacă aveai blugi Levi’s erai regele cartierului. Dar totuși, te mai scoteai și cu niște turcești dacă știai să joci fotbal și să spui o glumă bună. Azi nu merge. Azi Nike-ul decide dacă intri în grup sau rămâi un marginal.
Îi privesc și mă gândesc: dacă ar pune jumătate din pasiunea asta pentru încălțăminte în carte, ajungeau toți olimpici. Dar nu, frate. Olimpici sunt doar la spălat adidași și la scroll pe site-uri de sneakers.
Partea comică
Zilele trecute, îl aud pe Vladone:
– Tată, vezi că nu calc mâine prin școală.
– De ce?
– Mi s-au murdărit Nike-urile și nu am cu ce să mă duc.
A trebuit să respir adânc și să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat într-un sketch absurd. Și da, până seara, era deja cu periuța, frecând ca un dentist la premolarul stâng.
Concluzia tatălui
Vladone și generația lui trăiesc într-o lume unde adidașii sunt religie, templu și semn de apartenență. E absurd, e comic, dar e real. Ca tată, plătesc scump pentru această credință modernă. Dar în același timp, nu pot să nu râd. Pentru că, la urma urmei, fiecare generație are prostiile ei. Noi am avut casetofoane, walkman-uri și freza tip Baggio. A, și pantofii cu ciucurei. Ei au Nike-uri.
Și poate, într-o zi, când o să dea primul salariu pe niște pantofi, o să înțeleagă și Vladone cât m-a costat toată această religie. Până atunci, merg și eu „pe becuri” – dar nu ca să nu murdăresc adidașii, ci ca să nu calc greșit în vreun credit de consum.
