Notițe de jurnal – Neînțelegeri la supermarket
Jean Bica, tatăl autor de jurnal, pleacă la supermarket cu Vladone și Tonică, într-o încercare optimistă de a face cumpărături „în familie”. Dar, în loc de lista de cumpărături, copiii vin cu o agendă secretă: snacks-uri bizare, sucuri „cu nume de extraterestru” și cereale care costă cât chiria.
Vladone, cu un aer de expert în nutriție, explică de ce chipsurile cu aromă de cheeseburger sunt „mai naturale decât alea cu sare”, în timp ce Tonică se strecoară pe sub rafturi și apare triumfător cu o jucărie inutilă.
Jean Bica încearcă să impună raționalitate, dar pierde teren rapid între raționamentele adolescentine și ochii de căprioară ai lui Tonică. La casă, când vede totalul, Jean are o epifanie existențială: „Data viitoare comandăm online.”
În final, Vladone își cumpără o revistă despre investiții în crypto, Tonică își ia o gumă care colorează limba, iar Jean Bica… își cumpără liniștea cu o ciocolată amară.
Prima notă mică a lui Tonică
Jean Bica primește un mesaj pe WhatsApp de la dirigintă: „Domnule Bica, Tonică a luat 4 la română. Vă rog să discutăm.” Șoc. Tonică, blândul, premiantul, cel care citea povești altor copii în pauză?
La confruntare, Tonică încearcă să pară serios. Explică, calm, că subiectele „n-au fost inspirate” și că doamna profesoară „n-a văzut profunzimea răspunsului lui liric”. Jean vrea să-l certe, dar izbucnește în râs când citește compunerea: „Zăpada era albă ca spuma de la capuccino-ul tatei.”
Concluzia serii? Jean Bica redescoperă arta negocierii cu un copil poet. Se lasă cu promisiuni solemne de „îmbunătățire”, dar și cu o discuție pe tema: „Oare chiar avem nevoie de note?”
Tonică încheie seara scriind în jurnal: „Azi am luat prima notă mică. Am fost liber.” Jean citește peste umăr, oftează și zice: „Na, că avem un Sartre mic în casă.”
Vladone și banii pentru festival
Vladone, cu aerul lui de mogul, vine la Jean și zice: „Tată, am nevoie de bani. Pentru o experiență.” Jean ridică o sprânceană. „Ce fel de experiență?”
Se dovedește că e vorba de un festival. Cu trap românesc. Și puțină „energie pozitivă”. Vladone are totul planificat: cazare la cort, mâncare „de la food trucks”, și haine „festival ready”.
Jean își încearcă toate metodele părintești: predici despre educație, metafore despre viață, ba chiar scoate și argumentul suprem: „Pe vremea mea…” Dar Vladone contraatacă cu un discurs despre libertate, creativitate și shaorma „cu poveste”.
La final, Jean îi dă banii, dar cu o condiție: să vină cu un eseu despre „ce a învățat la festival”. Vladone acceptă, dar uită să-l scrie. În schimb, postează un reel cu titlul: „Tatăl meu – sponsor oficial de trap”.
Jean îl distribuie și scrie: „Asta înseamnă parenting adaptiv.”
Războiul telecomenzii
Într-o seară banală, în sufragerie, izbucnește conflictul. Jean Bica vrea să vadă știri. Vladone vrea un documentar despre criptomonede. Tonică – desene animate cu ninja vegetarieni. Trei generații, o singură telecomandă.
Jean încearcă să impună autoritatea părintească. Vladone își activează sarcasmul adolescentin. Tonică, în tăcere, ascunde telecomanda sub pernă. Când Jean o caută, Tonică spune: „N-o mai avem. E liberă.”
Urmează negocieri dure, șantaje („dacă nu-mi dai telecomanda, nu te mai duc la fotbal”), și chiar promisiuni de mită („cine mi-o aduce primește popcorn”).
În final, se ajunge la un compromis absurd: știrile se văd pe tabletă, documentarul pe telefon, iar desenele pe TV. Jean, resemnat, mormăie: „Pe vremea mea, aveam un singur canal și eram fericiți.”
Vladone răspunde: „Tocmai de-aia ești așa nostalgic.”
Cum îți convingi copiii că e cool să citească
Jean Bica, disperat că băieții lui n-au mai deschis o carte de luni bune, pune la cale o strategie. Le spune că cititul e „mega-trend” pe TikTok. Tonică devorează imediat o carte despre Minecraft. Vladone cere „ceva cu mafioți și lecții de viață”.
După o zi, Jean îi prinde citind, dar invers. Tonică ține cartea cu susul în jos. Vladone înregistrează un video: „Fake it till you read it.”
