Copiatul dăunează grav sănătății mintale

Cândva, pe vremuri, copiatul era o artă. Un act de creație și echilibristică între risc și ingeniozitate. Aveai fițuici copiate pe bucațele de hartie și scrise microscopic, mâneci duble, penare cu dublu fund, colegi complici sau profesori neatenți. Copiatul era ceva ce presupunea un minim efort, o minimă creativitate.

Dar a venit AI-ul. Și lenea a devenit nelimitată.

„Fă-mi un referat despre dinozauri. Mâine.”

Așa arată relația modernă dintre elev și AI: un ordin scurt, vag, fără politețe, fără context.
Nu contează tema, nu contează clasa, nu contează dacă e reală sau umană. Elevul deschide ChatGPT, tastează ceva grăbit, uneori cu greșeli, și apasă enter. Magia se întâmplă. Textul apare.

Dar aici începe tragedia.

Copilul nu citește. Nu verifică. Nu reformulează. Nu înțelege ce scrie acolo.

Îl copiază mecanic într-un document Word și-l duce la școală cu aerul că el, geniul de la clasa a VII-a, a compus peste noapte un eseu despre relația dintre nihilism și etica post-umană.

Scena clasică de la clasă:
– Gigel, te rog, susține-ți referatul.
– Ăăă… despre ce?
– Despre… „Evoluția conceptului de identitate în era digitală”, cum scrie aici.
– Aaa, da. Deci… e vorba despre… identitate… în era… digitală…

(Pauză lungă. Răsfoiește printul. Citește ceva în gând. Zâmbește în gol.)

– Știți, doamna, ideea era că… în era digitală… identitatea… e altfel…

Trei mari probleme:

• 1. Elevul nu mai învață, doar delegă.
  • AI-ul nu e o sursă de învățare, e o unealtă de scăpare. Referatele generate sunt prea bune pentru nivelul real al elevului și prea impersonale ca să-l reprezinte. El devine doar un curier între chatbot și profesor.
    • Rezultatul? Note mari, cap gol. Aparent succes, reală incompetență.
• 2. Elevul nu știe ce să ceară.
  • Mulți elevi tastează cereri vagi și generale: „Scrie-mi un referat despre România”, „Fă-mi un proiect despre ecologie”. Nu specifică vârsta, clasa, lungimea, nivelul de dificultate. AI-ul, politicos, scrie ceva generic, corect, dar inutil. E ca și cum ai cere „un discurs” fără să spui dacă e la nuntă sau în parlament.
• 3. Elevul nu înțelege ce citește.
  • Chiar dacă AI-ul scrie corect, elevul tot trebuie să știe ce spune. Să citească, să înțeleagă, să învețe, să explice. Dacă nu poate susține referatul în fața clasei, e ca și cum nici n-ar fi făcut tema.
  • Profesorii se prind repede. E suficientă o întrebare simplă: – „Ce înseamnă *post-adevăr*?” – „Ăăă… un adevăr… care vine după…”
    • Cine e vinovat? Toți, puțin câte puțin.
      • – Elevii, pentru că au descoperit o scurtătură și o folosesc fără discernământ.
      • – Profesorii, pentru că uneori cerințele sunt vagi, iar feedbackul slab.
      • – Părinții, pentru că se bucură că „a făcut referatul singur”, fără să întrebe cum.
      • – AI-ul, că e prea drăguț și nu zice niciodată „nu”.
• Dar vina cea mai mare e absența exercițiului gândirii. AI-ul nu e inamicul. E un instrument. Ca un calculator de buzunar: util, dacă știi ce vrei să calculezi.
• Ce e de făcut?
• 1. Profesorii să învețe să detecteze textele AI – dar și să încurajeze elevii să le rescrie cu vocea lor.
• 2. Elevii să fie învățați să folosească AI-ul ca unealtă, nu ca autor-fantomă.
• 3. Referatele să fie discutate, nu doar citite. Să se pună întrebări. Să se ceară explicații.
• 4. Teme personalizate. Nu „scrie despre ecologie”, ci „scrie despre ce faci tu pentru mediu”. Dacă AI-ul răspunde, e clar că minte.
• Final?
• Relația elev–AI poate fi una fructuoasă, dar momentan e toxică. Seamănă cu o iubire de vacanță: scurtă, superficială, plină de promisiuni și fără viitor.
• Elevii trebuie să înțeleagă că scopul nu e să ai un referat frumos, ci un creier funcțional.
• AI-ul nu te scapă de școală. Te trădează la tablă.

Ganduri, pareri, filosofii, premonitii…nu ca zic, dar vreau sa spun ca ”AM O PARERE!”