Jean Bica rămane anonim și în buletin
Când toată lumea se afișează pe Instagram, TikTok sau altă rețea de socializare care-ți ia mințile în 15 secunde, eu , Jean Bica, oarecarele, mă ascund în spatele unor caricaturi. La propriu. Jean Bica nu ar apărea nici in poza de buletin, mi se pare prea personal. Prefer o variantă desenată prost, dar onest. Să nu zică lumea că m-am luat în serios.
Când toată lumea profită de penibil ca să facă vizualizări – molfăind o ceapă între buze sau făcând playback la o manea cu ochii dați peste cap – eu mă feresc de penibil ca de datorii. Nu-mi iese mereu, dar sper că măcar iese conținut din încercarea asta zadarnică de a nu deveni un personaj viral. Îl iau la mișto pe penibil, dar fără să-l urăsc. E acolo, face parte din peisaj. Doar că nu vreau să fiu el.
Imagine vs. scris
Când toată lumea face imagine video, eu mă ambiționez să scriu. E mai greu. Nu „prinde”. N-are „engagement”. Nu are sunet, nici muzică de fundal, nici filtre. Dar are litere. Care dacă sunt așezate cum trebuie, te pot face să râzi, să oftezi sau să-ți aduci aminte de tine. Ceea ce, în vremurile noastre, e mai rar decât o duzină de ouă bio.
Când toată lumea postează mesaje video sau audio scurte – din alea de 30 de secunde care încep cu „Nu știu cine are nevoie să audă asta azi…” – eu mă forțez să scot materiale lungi. Mai lungi decât răbdarea medie. Mai lungi decât o predică de duminică. Mai lungi chiar decât explicațiile lui Vladone când e prins că minte.
Politically correct?! Neee…
Când toată lumea e pe politically correct, eu mă complic făcând mișto de proști, penibili și superficiali. Nu cu ură. Cu un zâmbet în colțul gurii. Nu din superioritate, ci din disperarea aia tăcută a omului care simte că s-ar putea și altfel, dar puțini mai încearcă.
Când toată lumea e pe parenting zen și pozitiv, eu mă întreb dacă nu cumva am pierdut ziua fiindcă n-am apucat să-l iau la puricat pe Vladone. O zi fără morală e o zi pierdută. Și o zi fără morală pentru Vladone e o zi câștigată… de el.
AI-ul e ca adolescenții, dar mai scump
Când toată lumea folosește AI și alte scurtături care să le ușureze munca, eu fug de el ca de corectura finală la un roman. Și, colac peste pupăză, mai fac și mișto de el. N-are sentimente, n-are rușine, nu ține minte ce i-ai zis acum trei minute. Seamănă cu adolescenții, dar costă mai mult.
Când toată lumea nu se mai dă jos din mașină nici până la colț, eu sunt fericit că am luat bicicleta. Simt vântul în barbă, oboseala în coapse și libertatea în gând. Și sunt trist doar când trebuie să merg cu mașina – nu pentru că n-aș avea aer condiționat, ci pentru că n-am unde să opresc fără să fiu claxonat de toți oamenii grăbiți spre nicăieri.
Când toată lumea se bate pe trenduri, pe vizibilitate și pe validare, eu mă retrag în colțul meu de internet, cu texte scrise „din burtă”, dar care nu vor să ți se bage pe gât. Nu dau sfaturi, nu zic ce-i bine sau rău, doar povestesc. Dintr-o realitate care pare tot mai fictivă.
Fără P.R., fără SEO, fără probleme
Când toată lumea își face „personal brand”, eu mă îmbrac tot în hanoracul cu glugă și stau cu tricoul cu pată de iaurt. N-am poză de profil glossy, n-am echipament foto, n-am agenție de PR. Dar am copii, am cărți, am pățanii. Și uneori, seara, mai am și liniște.
Când toată lumea vrea să pară tânără, eu mă bucur că am riduri – căci fiecare e o replică spusă la timp sau o glumă râsă pe bune.
Când toată lumea vrea să iasă în față, eu prefer să scriu din spate.
Sunt Jean Bica. Inadaptatul.
Și încă rezist.
