Moșhu’ era atât de bătrân, încât nimeni nu-i mai știa numele. Toți îi spuneau simplu „Moșhu’”, de parcă se născuse direct bătrân. Eu am o bănuială că l-ar fi chemat Mitică, dar cine să mai știe? Prin ulița aia, dacă nu ți se pierdea numele, sigur ți se pierdea câte o vacă sau vreo găină prin curțile vecinilor, așa că nu e mare lucru.
Povestea lui Moshu’
La noi, toată lumea era rudă cu toată lumea, mai apropiată sau mai îndepărtată, iar porțile stăteau mai mult deschise decât închise. Moșhu’, care nu mai avea altă treabă decât să-și care bătrânețile în spinare, și-a găsit un rost: vizita gospodăriile. Era îmbrăcat invariabil în ițari de lână, și vara, legați cu o sfoară împletită la brâu, buzunare cât să bagi în ele jumătate de recoltă. Peste, o cămașă albă de pânză, lungă până la genunchi. Așa colinda el satul, ca un fel de Moș Crăciun local, numai că în loc să aducă, lua.
De cum răsărea soarele, Moșhu’ începea să dea raită prin curțile oamenilor. Dacă avea noroc, vreun nepot mai îndepărtat îl cinstea cu o țuiculiță, altul cu o pâine. Dacă nu, se mulțumea singur: avea ochiul format și nu-i scăpa nimic — prima căpșună coaptă, primul strugure dulce, mărul cel mai rumen din pom. Le băga pe toate în buzunarele lui uriașe și pleca fluierând.
La noi în curte venea cu regularitate. Mamaia, care era nepoata lui, se trezea cu el dis-de-dimineață pe la poartă, iar uneori îl descopereai și la prânz, strecurat unde nu te așteptai. Vroiai să joci „v-ați ascunselea”? N-aveai unde, că Moșhu’ era deja pitit prin saie, cu porumbul uscat vârât în buzunar. Vroiai să urci în pod? Era acolo înaintea ta, pipăind strugurii puși la stafidit. Te speria mai rău ca un polițist la controlul tehnic periodic.
Ninja cu șoșoni
Cum reușea să se miște în șoșonii lui grei de cauciuc fără să scoată un zgomot, n-am priceput niciodată. Venea și pleca pe furiș, nici câinii nu-l lătrau. Îți dădeai seama că fusese la tine doar dacă-ți lipsea ceva din grădină.
Mamaia se supăra pe el din când în când. Nu-i plăcea să-i ia cineva din grădină fără să ceară, chiar dacă ea era darnică din fire. Și-l certa cu glas aspru:
— De ce furi, Moșhule, de ce furi? Țin strugurii ăștia pentru nepoți, când vin pe la mine. Și tu ce faci? Îi iei pe cei mai frumoși? Nu puteai să ceri, că-ți dădeam eu alții?
Moșhu’ nu se lungise niciodată cu vorba. Pleca tiptil, cu buzunarele doldora, și arunca din mers, cu jumătate de zâmbet:
— Păi, păi, nu fur, Victoritzo, nu fur… eu doar iau.
Și, drept să-ți spun, dacă-l prindeai pe Moșhu’ cu buzunarele goale, mai degrabă te luai de gânduri, că sigur nu era ceva în regulă cu lumea.
Citește și alte articole din”POVESTEA VIETII” – Fragmente de viață, întâmplări reale și lecții învățate (sau cel puțin încercate) – povestiri care te fac să zâmbești și să te gândești.
