Am pus apelativul de “nea” pentru a contura respectul pe care il port. Acum mai mult timp m-am bucurat să vorbesc cu un acordeonist care cânta prin tramvai, au trecut ani de atunci… Apoi am admirat doi chitariști care “concertau” la metrou, în stații sau prin vagoane. S-au schimbat vremurile. Pandemie. Nici după atâta timp după ce s-au mai calmat cifrele, virtuoșii pe care îi admiram nu s-au întors nici la metrou, nici în tramvai. De aia îl admir pe nea Victor. Pe el pandemia nu l-a învins. Nu mai are la fel de multe “concerte”, dar nu pe motiv de pandemie, ci pentru că îl “invidiază” poliția locală. Nu îl mai lasă să pună în scenă spectacolele lui de varietăți muzicale.
Nea Victor are în jur de 60 de ani, poate 70. Nu a muncit niciodata. Poate nici Victor nu îl cheamă. Pasiunea de a cânta la vioară i-a venit mai de vreo 10-15 ani. Dar “muzicant” e de mic. A încercat cu acordeonul, nu prea era eficient. Acordeonul mare, greu. Îl durea spatele. În plus că mai trebuia să o mai rupă la fugă că “vine garda!”. Cum să fugi cu ditamai pianu’ de piept după tine?! A încercat și cu fluier…prea banal. Nu dădea lumea bani. Chitara mai că începuse să “scârțâie”, dar nu mai era tânăr și nu îl prindea. Vioara a venit de la sine. Un “coleg” de breaslă s-a pensionat subit ducându-se la Doamne-Doamne și rămase instrumentul orfan. L-a înfiat nea Victor. Grizonat… se potrivea la fix. S-au împrietenit repede. Nea Victor zice că nu i-a trebuit mult să învețe să il stăpânească. Recunoaște că mai calcă pe lângă linie, dar cine nu o face?! Atâta timp cât lumea dă bani înseamnă că nu cântă rău. Și lumea dă, că vorba aia…”el spune o poveste”. Părul cărunt, atitudinea de virtuos, nu cere, doar prestează…lumea dă. Numai cât l-am urmărit eu au aruncat în cutie vreo cinci oameni câte o bacnotă. În cinci minute minim cinci lei?!
Nea Victor cântă ca să primească bani. Dar, odată, a primit bani ca să nu cânte. “Concerta” undeva pe o stradă din centru, dar nu chiar în bulevard, o stradă adiacentă unui bulevard central. Trecea lume multă pe acolo. Se băgase sub un balcon, în caz că începe să plouă…și dăi și scârța-scârța pe corziile viorii până când la un moment dat a venit o domnișoară șucară, frumoasă, coafată și vopsită în cap cu turqoaz, îmbrăcată modern, cu un șorț în față în care avea tot felul de foarfece și “piepțeni” și i-a dat o hârtie de 50 lei și la rugat să nu mai cânte vreo oră sau să plece mai încolo pe stradă și îi mai dă 50 de lei pentru aceasta. Era patroana de la salonul de coafură de deasupra lui. Balconul sub care se aciuoase era al salonului. A acceptat oferta de 100 lei și a plecat, dar știe precis că tipa respectivă nu aprecia muzica bună. “Aia era d-aia cu muzică d-aia bumpsi-bumpsi că se auzea pe geamul deschis de la balcon. Numai bubuituri și sunete metalice ieșea de acolo”, îmi zise nea Victor.
Zice că a concertat peste tot, la Unirii, în pasajul care unește Centrul Vechi de biserica Sf. Gheorghe, pe Lipscani, la Obor, în pasaj la Universitate, pe scările de la Teatrul Național, dar unde nu a cântat?! Dar, o regulă de viață, niciodata la matineu. Dimineața nea Victor are grijă să își facă somnul de frumusețe, nu se trezește mai devreme de 9, își face tabieturile: cafea, mic dejun, bărbierit și abia apoi iese la muncă. Nu are un repertoriu prea mare, fragmente din diferite melodii cunoscute. “Nu contează, tinere, ce cânți că nu stă nimeni să te asculte. Și melc-melc cotobelc dacă scârții tot primești ceva…că lumea nu se oprește din fuga lor ca să vadă ce cânți tu sau dacă cânți corect. Trebuie să arăți într-un fel, să zici o poveste cum zicea ăla din filmele lui Nicolaescu (probabil ca se referea la Filantropica lui Nae Caranfil, dar nu ne luam din atâta lucru, nu?!). Păi nu mi-a luat un interviu un ziarist mai de mult, înainte de pandemie…el mă tot bătea la cap să-i zic o poveste, cică nu îl interesează ce și cum cânt, ci să-i zic o poveste și i-am zis-o, dar nu a fost mulțumit. Apoi mi-au zis niște băieți că au citit la gazetă că cică mi-a ars casa, că sunt un violonist din nu-știu-ce brigadă și m-am apucat de băutură când mi-a fugit și nevasta că nu aveam pe unde sta și dormeam pe la ghenele de gunoi. Las’ așa! Vreo câteva săptămâni am câștigat mai bine până m-au luat la ochi și garda, și mă luaseră la ochi și niște d-aștia de cerșeau, e erau la patron. Eu nu am fost, mai schimb locul, mai mă fac că nu înteleg. Mă știu cu toți barosanii de zonă, mă știu și cu pălmașii. Da, îi știu pe toți cerșetorii de pe zonă și nu intru în conflict cu ei”, cam așa îmi zicea nea Victor înainte de pandemie când m-am întâlnit cu el la ieșirea de la metrou Tineretului. Concerta acolo pentru că îl împinseseră barosanii tot mai departe de KM 0, nu tu Universitate, Romană, Piața Unirii. Avea interdicție.
L-am regăsit pe Bulevardul cu Castani (cred că așa îi zice) din Ploiești. El pe trotuar, pe scaunelul pliabil, cu o cutie de carton in fata, aceeași vioară, aceeași pălărie de paie, costum de in cu mânecă scurtă, pantofi decupați. Nu am intrat în vorbă cu el, eram in masina asteptand la semafor sa se faca verde. Trecuseră mai mult de 3 ani de la ultima întâlnire. Părea mai îmbătrânit. Pandemia nu l-a scos din joc, dar l-a faultat un pic, sau poate își spune cuvântul și vârsta din buletin. Cert este că ne pleacă valoriile, nu departe, colea la Ploiești. A, și cânta la matineu. Poate de aia arăta așa cătrănit nu și-a făcut tabieturile. E, arta cere sacrificii!
