Dacă Parisul are Champs-Élysées, New York-ul are Central Park și Londra are Hyde Park, Bucureștiul are Mega Image-ul de la scara blocului. Mega este locul unde se bat capetele lumii mărunte, unde se reglează conturi și se stabilesc alianțe, unde se consumă micile drame și marile bârfe ale cartierului. Eu, Jean Bica, nu am nevoie de Netflix. Am Mega.
În fiecare seară, după 8, Mega se transformă într-un amfiteatru antic, doar că gladiatorii sunt clienții, iar Colosseumul e parcarea din față.
Locul unde se bea „la scut”
La colțul parcării, între două Dacii obosite, vecinii și-au făcut locul lor de șprițuit. O ladă de bere servește ca masă, câteva scaune pliante se materializează miraculos, iar dacă trece poliția locală, sticlele dispar într-o fracțiune de secundă sub bancă. „Nu bem aici, șefu’, doar le răcorim!” – replica clasică. Îți vine să-i aplaud pentru regia impecabilă.
Grupul de femei în capot
În jurul sticlei se decid alianțe între vecini: cine vine să ajute la mutat canapeaua, cine are bormașină să dea două găuri pentru perdele și cine a mai văzut-o pe vecina de la 2 ieșind în capot la 10 seara. Poveștile curg mai repede decât berea, iar eu ascult. Când pun mâna pe telefon să notez, zâmbesc: alt episod pentru Sex and the City Dâmbovițean.
Dar spectacolul adevărat e la intrare, unde se strâng „capot ladies”. Așa le zic eu, că vin înfofolite în capoade colorate, pe dedesubt ascunzând, uneori, „uniforma de serviciu”: body-uri de protocol pentru videochat, altele doar șunculițele din dotare și hainele de casă cu găuri de molii și pete de maioneză. Primele se recunosc ușor – parfum prea intens, machiaj impecabil la 10 seara și felul în care țin capotul strâns, dar nu suficient de strâns cât să nu se vadă sclipiciul de pe bustieră, cele din urmă lasă în urmă mirosul de prăjeală și impresia că capodul e de acum 18 ani sau de când ele aveau 18 ani, greu de spus.
„Aoleu, Jean, să vezi ce mi-a zis mie administratorul!” îți aruncă una, doar ca să aprindă fitilul bârfei. Cinci minute mai târziu, tot cartierul știe de ce s-a oprit apa caldă și cine e vinovat. Spoiler alert: mereu altcineva, niciodată țeava ruginită.
Grupul de la Mega – tribunalul suprem
Dacă ai crezut că justiția se face la Tribunal, greșești. Se face în față la Mega. Acolo se decid vieți, destine și se dau sentințe fără drept de apel. De la cine n-a dat banii pentru femeia de serviciu, până la cine a parcat strâmb și a blocat ieșirea, totul se rezolvă cu întâlnirile de la Mega.
Eu nu prea comentez, dar urmăresc cu atenție. Așa aflu cine divorțează, cine are amantă și cine s-a trezit că i s-a schimbat yală la boxă pentru că „a pierdut cheia”.
Idile la raftul de lactate
Ai zice că Mega Image e un loc banal, dar aici se nasc povești de iubire. La lactate, când doi vecini se întind după același iaurt la ofertă, mâinile li se ating. Se uită, zâmbesc și de acolo începe totul. Nimeni nu recunoaște, dar am văzut eu de două ori cum aceeași vecină ieșea din Mega cu două plase, una pentru ea și una „pentru prietenul” de la scara vecină.
Unii își scriu declarații de dragoste cu markerul pe pungi de hârtie bio. Alții doar își dau întâlnire la casă: „Ne vedem la coadă la casiera blondă.”
Baia ascunsă și bormașina salvatoare
Există și partea practică a poveștilor de la Mega. Aici se organizează „muncile patriotice” ale scării. Ai nevoie să dai o gaură? Îți găsești vecinul la Mega și-l prinzi cu vorba: „Mă ajuți și pe mine? Ai bormașina liberă?” Așa s-a născut o rețea de ajutor reciproc, în care fiecare aduce ceva: unul are chei fixe, altul are dubă, altul are relații la service. Dar totul se negociază în fața Mega-ului, cu o bere la pungă, să fie mai relaxantă discuția.
Alianțe și divorțuri între vecini
Mega e și locul unde se pun la cale mici înțelegeri. Azi îți dau eu bormașina, mâine îmi dai tu o cutie de bere. Azi car eu baxul de apă, mâine mă treci pe listă la grătar. Dar tot aici se rup prietenii seculare, pentru un motiv cât se poate de banal, de genul: cine a prins ultima pungă de pufuleți cu sare.
Și, desigur, e teren fertil pentru idile. Unii își dau întâlnire „întâmplător” la raionul de lactate, alții își trimit mesaje prin bonul de casă – scris mic, la final: „Ne vedem diseară.”
Eu, martor și cronicar
Stau, mă uit, ascult. Nu particip, nu judec. Eu doar notez în minte. Îmi iau pâinea, laptele și cafeaua, dar plec acasă cu povești. Și mă gândesc mereu că dacă cineva ar instala camere de filmat, n-ar mai fi nevoie de reality show-uri. Ar da audiențe record.
Pentru că la Mega Image de la scara blocului, viața nu se întâmplă. Se joacă pe repeat, se comentează, se înscenează. Și eu, Jean Bica, am loc în primul rând, gratis. Și voi sunteti invitații mei la spectacolul vieții la Mega.
