Atunci când AI se bagă peste tot, dar chiar peste tot
Mă știți: știu pe toată lumea interesantă din bloc, atrag toate poveștile, Dora videochatista de la doi avea o poveste, mi-a spus-o parțial cu ocazia anterioară când i-am reparat laptopul cu riscul invidiei pe viață a lui Vladone, stalkerul ei actual. Și cum am față de ascultător de serviciu… Nici nu deschid bine gura în fața blocului și deja cineva mă agață cu „Domnu’ Jean… știți, să vă spun ceva…”. Am avut vecini care mi-au povestit divorțuri, înmormântări, rețete de ciorbă și chiar planuri de afaceri cu broaște țestoase decorative. Dar nimic, absolut nimic, nu m-a pregătit pentru întâlnirea cu Dora.
Pe Dora am pescuit-o, cum s-ar zice, de la Mega. Eu venisem după o pungă de pâine și două iaurturi, dar soarta are alte planuri cu mine. Când colo, lângă raionul de lactate, apare o domnișoară cu părul lung, un pic ciufulit, dar cu aerul acela de fată care știe că toate privirile sunt pe ea. Și chiar erau: doi pensionari își uitaseră pâinea în congelator, un puști cu adidași murdari și un paznic care scana chipsurile la bandă cu ochii în telefon.
– Domnu’ Jean? – m-a întrebat ea, cu un zâmbet larg și aproape nevinovat.
– Da…? – am zis, gândindu-mă dacă nu cumva mă confundă cu altul.
– Eu sunt Dora, de la doi.
De la doi? Stăteam de zece ani în bloc și nu auzisem de nicio Dora. Dar la cât de des schimbă chiriașii apartamentele astea, nu m-ar mira să avem și un ambasador al Insulelor Feroe la trei, în camera cu vedere la ghena de gunoi.
– Am o problemă, domnu’ Jean, și numai dumneavoastră mă puteți ajuta, mi-a zis ea. Mi s-a stins lumina în casă și eu nu știu să umblu la siguranțe.
„Aha”, mi-am zis. Asta e chemarea clasică a ascultătorului de serviciu. Niciodată nu e doar o siguranță. Întotdeauna e o poveste mai lungă, cu confesiuni, lacrimi sau dezvăluiri care te fac să te întrebi dacă nu cumva ești terapeutul neplătit al întregului cartier.
Până să accept sau nu, Dora a început să povestească. Și să te ții.
– Vă dați seama, domnu’ Jean, că eu îmi fac treaba pe internet. Nu sunt influenceră, nu fac unboxing de creme. Fac… altceva. Videochat, să ne înțelegem. Da, știu, nu e treaba dumneavoastră, dar trebuie să știți contextul: eu trăiesc din lumină, din cameră, din imagine. Și acum… am rămas pe întuneric. Și asta exact când am pierdut teren în fața unuia de la șapte.
– De la șapte? – am întrebat eu precaut, încercând să par mai surprins decât eram.
– Da. Un IT-ist. Un băiat cu ochelari, pătrățele pe burta de la tastatură și mintea plină de coduri. A făcut un AI, domnu’ Jean. Un AI care răspunde la orice fantezie. Clienții mei se duc la el. De ce? Pentru că AI-ul lui nu obosește, nu cere pauză de țigară și nu are conștiință. Eu, dacă vine unul cu o prostie prea mare, zic „Nu, domnule, asta nu fac”. AI-ul? Face. El nu știe de rușine, nu știe de „nu se cade”.
Am rămas un pic blocat. Într-o parte, pensionarul cu pâinea înghețată; în altă parte, Dora care îmi povestea că pierde clienți din cauza inteligenței artificiale. Până la urmă, fiecare cu războiul lui. Eu mă luptam cu moliile din cămară, ea cu AI-ul pornografic.
– Dar o să-l fac eu pe băiatul ăsta, a continuat ea. Că AI-ul ăla al lui nu suge, domnu’ Jean. Eu știu cum e. M-a învățat un italian, pe vremuri, că nu mai e ca la noi, la Romanica. Acolo se face altfel, mai civilizat. AI nu știe să se joace ca mine…ca el e fals. Eu am tot ce trebuie, mi-am pus și piercing…acolo jos ca sunt unii care dau bani serioși pentru asta.
Aici am simțit nevoia să îmi tușesc discret. Era prea dimineață pentru asemenea detalii tehnice.
Am zis să ne oprim discuția la Mega și să mergem direct la sursa problemei: lumina din apartamentul ei.
Acasă la Dora
Garsoniera Dorei era exact cum te-ai aștepta: roz pudrat pe pereți, o oglindă mare cu becuri, un laptop pe o masa, o canapea, perne în formă de inimă și un ring-light care făcea toată camera să arate ca un studio de filmare pentru adolescenți.
– Aici e locul meu de muncă, domnu’ Jean, a zis ea cu o mândrie ciudată. Fetele de la țară se laudă cu câte găini au. Eu mă laud cu câți clienți.
Lumina nu mergea pentru că sărise siguranța. Am văzut imediat. Dar am tras de timp. Pentru că, recunosc, eram curios de povestea ei.
– Cum ai ajuns aici, Dora? – am întrebat eu, de parcă eram moderator la „Din viața satului”.
– Greu, domnu’ Jean. Eu sunt fată de la coada caprei. N-am avut vacă, că mamaie nu avea bani. Mama a fugit cu un țigan în Spania și m-a lăsat la bunica. Am crescut cum am putut. Mai o înghesuială în WC-ul de la discotecă, mai o mozoleală pe șanț, mai o experiență nefericită prin cancelarie… Așa am ajuns la liceu. Și după liceu, am venit în București.
Aici a cunoscut un băiat care i-a promis că o face vedetă la ProTV. După ce a consumat actul, fata nu s-a trezit nici vedetă, nici prezentatoare, nici măcar reporter la rețeau internă de TV de la metrou. S-a trezit doar cu sufletul ciopârțit și cu buzunarele goale.
– Eram deznădăjduită, domnu’ Jean. Noroc cu Patrice. Ea e mentora mea. Ea m-a învățat regula de aur: să închizi cracii și să deschizi camera.
De doi ani face videochat și, după un an, și-a luat garsonieră. Tot la noi în bloc. IT-istul cu AI-ul pornografic a apărut ulterior și i-a luat clienții.
– Dar o să-l rezolv eu, domnu’ Jean. Am o schemă. Vreau să v-o arăt și dumneavoastră. Ca plată pentru serviciul de electrician.
Aici am ridicat mâna și am zis politicos:
– Nu, mulțumesc. Sunt la dietă. Consum doar carne… pe bază de contract de căsătorie.
Dora a râs. Și am simțit că misiunea mea s-a terminat. Am ridicat siguranța, lumina s-a aprins, iar ea a continuat să povestească planurile ei de contraatac împotriva AI-ului.
Conflictul cu IT-istul
Dora îl vedea pe băiatul de la șapte ca pe marele său dușman. El cu AI-ul, ea cu farmecul personal. El cu codurile, ea cu povestea de viață.
– Știți, domnu’ Jean, el crede că mă bate la tehnologie. Dar eu am altă armă. Eu am autenticitatea. Eu plâng când trebuie, râd când trebuie, fac pauze de cafea cu clientul. AI-ul nu știe să facă asta.
Și poate că avea dreptate. Într-o lume în care toată lumea se joacă de-a perfecțiunea digitală, Dora aducea ceva real: vulnerabilitatea ei, accentul ei de la țară, glumele pe care le învață de pe TikTok.
Am lăsat-o să vorbească, am dat din cap ca ascultător de serviciu și am plecat.
Epilog
La câteva zile după, am întâlnit-o din nou pe Dora, la Mega. Zâmbea larg, cu două pungi pline de cumpărături.
– Domnu’ Jean! Am făcut pace cu IT-istul. Acum facem echipă. El cu AI-ul, eu cu camera. În business și în pat.
Eu am ridicat sprânceana și am zis:
– Să vă fie de bine. Dar aveți grijă la ”intensitatea” echipei, să nu vă sară siguranțele, că nu vin de două ori.
Și am plecat. Pentru că un ascultător de serviciu trebuie să știe și când să închidă urechile, dar să dau drumul la tastatură.
