Lenuța de mică a fost o prețioasă. Nu accepta să-i zici Elena ca la școală, nici Lenuța cum îi ziceau membri familiei sau prietenii, ea era Lenny. “Cu doi de n si y la sfârșit, Jeane!”, îmi preciza ea de fiecare dată când uitam să mă adresez corespunzător. Ea se vedea Lenny, restul lumii o vedea ca o Lenuță.
Când ieșea Lenuța din casă ziceai că iese regina Angliei. O regină a Angliei supraponderală și cu un ușor strabism. De fiecare data când o vedeam mă simțeam ca în “Hainele cele noi ale împăratului”, o vedeam că are cuvertura de pat sau perdeaua pe ea, dar mă gândeam că sunt eu prea prost să înteleg. Nici alți copii nu prea înțelegeau. Ea nu se juca cu noi ca să nu se mototolească sau să se ia vopseaua alba de pe teneși de Dragașani pe care și vopsea singură.
Mai târziu când urlau hormonii în noi, mai atentam ca o ultimă soluție și la Lenuța. Unii dintre noi ne mai asumam riscul de a stat o oră să o descoperim ca pe ceapă din mulțimea de pânze cu care se acoperea. Adevărul că sânii săi erau cu adevărat regești, ar fi scăpat populația de foame. Avea un decolteu generos. Generoasă era și ea, că regină-regină, dar are și ea pofte ca orice om. Eu am sărit-o în perioada critică a adolescenței noastre și m-a certat mai târziu că am evitat-o că ea mă așteptase la curtea ei, că și-ar fi făcut loc în carnețelul de bal, dar nu am cerut nicio rezervare niciodata. “De ce, Jeane, de ce? Că mie mi-a plăcut de tine de cănd m-ai învățat să scriu scrisori. Tu mi-ai pus pixul în mână primaș-dată. E, nu a fost să fie. Las’ nu fi trist că văd că te-ai descurcat”, monologa ea la un moment dat când m-a văzut prin piață alături de copii.
“Eu mi-am urmat visul, Jeane. Nu am stat să aștept. Dzeu mi-a dat un talent și acum uite-mă!”, îmi mai spuse ea povestindu-mi cu (un) lux de amănunte (covârșitor). Tot gimnaziu Lenuța a visat cum o să fie o mare Coco Chanel. Școala o cam încurca. Îi limita orizonturile. Ea tăia fețele de masă ale lui mă-sa, cosea de mână mileurile pe tricouri chinezești, decupa și decolora espadrilele de școală, ba o dată a tăiat și perdeaua de la baie pentru un proiect de al ei. Nimic extraordinar în aceasta, dar nu a avut răbdare să iasă taică-su din cadă. Era în focul creației și nu avea timp de chestii d-astea. Nu s-a supărat nimeni. Parinții ei o vedeau cum se topește pe picioare când o luau fiorii creației și au înțeles-o. Când nu a reușit să intre la liceu au făcut cum au făcut, au vândut televizorul și gâinile din curte a lui bunică-sa și au băgat-o pe Lenuța la Asachi, liceu de textiliste pe vremea mea. A învățat fata ce a învățat, dar cum am mai spus: școala o plictisea. “Eu am tins sus, Jeane. Eu nu am fost făcută să cos, să tai materiale, să fac lucruri obișnuite. Eu vedem cum le îmbrac pe alea la Hollywood. În liceu mă puneau să învăț despre materiale, de texturi, de betelii, de tigheluri, de cusături… păi mie îmi angaja tati o fată pentru astea, eu vroiam fashion”. Profesorii de acolo nu au prea înțeles, nu erau cu monarhia, nu vedeau sângele albastru care îi curgea prin vene. Nici colegele nu au prea înteles-o. Era ca în reclama de la Cava d’oro “N-ai cu cine, bă, niște țărani!”
După ce a terminat liceul a plecat în Italia. Să vadă cum merge moda la ei. A căutat ea să se angajeze în numeroasele ateliere de pe acolo, dar ei aveau altă școală. Ea nu a plăcut-o pe asta a noastră, doar nu era să placă pe a lor?! “Ăia sunt altfel, Jeane, einu înțeleg artiștii, ei te văd din România și te pun să coși la mașină. Să croiești după model și gloria și-o păstrează pentru ei. Nu poți să vii tu cu ceva că te pun imediat la punct, dar am găsit pe o doamnă, contesă de a lor, care m-a angajat să-i fiu designer vestimentar exclusiv”. Foamea a împins-o să șteargă niște bătrane la fund. La fund, dar italience. Finuțe, în ton cu trendu’! Așa ziceau rău voitorii. Ea zice că a fost la documentare și că a fost designer vestimentar pentru o contesă. Dzeu știe! După aventura aceasta Lenuș s-a întors în țară și a continuat să viseze. Cu bruma de bani cu care s-a întors a băgat-o într-un atelier de creație. Și-a angajat două fete să coasă și să croiască după ideiile ei. Au funcționat vreo jumătate de an, timp în care și-a făcut țoale pentru ea că nu a vrut nimeni să-i comande nimic. Nici o vedetă nu a venit la ea să o roage să îi facă rochia pentru Oscaruri. După perioada asta a dat faliment. Cum toți banii îi băgase în materiale, mașini de cusut și alte ustensile nu avea cu ce să plătească fetele și la un moment dat când s-a întors la atelier l-a găsit gol. Fetele au plecat cu materiale, cu masinile, până și ața și acele le-au luat. “M-au furat, Jeane. Eu le-am dat o șansă, le-am dat o pâine de mâncat. Ce dacă nu le-am plătit salariu de șase luni, era o șansă pentru ele să lucreze pentru mine…știi câte fetele făceau coadă la ușă să lucreze la mine?!?”
Viața nu i-a dat de ales și Lenuța a trebuit să se mărite. A luat un samsar de mașini care i-a înțeles pasiunea și i-a deschis un atelier de creație în piață. Patru mașini de cusut, patru fetele. Fac tivuri la fuste și pantaloni. Cos costume, când se rup la subraț sau te mai miri unde. Mai o rochie, îi mai acoperă cu o floare din material o pată. Ea ca și patroană este la departamentul design vestimentar, așa cum a visat. Are birou în spate, unde e și chiuveta că înainte spațiul respectiv fusese zona de brânzeturi.
“Hai că te las, Jeane, că sunt foarte ocupată. Am o distinsă doamnă, patroană și ea, care își face nunta de aur și trebuie să-i restilizez rochia de mireasă că s-a cam îngrașat în ultimii 50 de ani”, îmi tăie Lenuța orice intenție de a mai pune vreo întrebare și corpul ei rubensian înghesuit într-o rochie animal-print făcu o piruietă, se întoarse pe tocurile de 12 cm și se îndreptă spre o doamnă la vreo 60-70 de ani, plinuță bine cu un șort pătat pe burtă care vindea fructe și legume la una din numeroasele gherete de PVC așezate în linie dreaptă în piață.
Am rămas privind-o, încercând să (nu) rețin în minte imaginea ei din spate, a unui om care și-a urmat visul până la prins din urmă.
