Istoria ultimilor 20 de ani
Acum mai bine de 20 de ani începeam acest proiect: ”Jean Bica. Jurnalul unui oarecare!”. Am plimbat ”jurnalul” prin toate platformele: yahoo 360, blogspot, wordpress. A fost pe hi5, netlog, mess, facebook, s-a blocat ca orice bătrănel depășit de tehnologie la instagram, tiktok, x pix și alte platforme mereu la modă, mereu în schimbare. Dar mai ales l-am plimbat prin viața mea. A fost participant, observator și biograf al unei mari părți a vieții mele.
Proiectul Jean Bică este cu adevărat jurnalul meu, jurnalul unui oarecare. Am scris despre momentele în care eram un tânăr în căutare de experimente sociale, de experiențe amoroase, de povești. A fost consumator și producător (de momente normale ale vieții). A ascultat, a trăit, a observat și a redat, in scris, fără pretenții de a influența, fără pretenții de a impresiona. ”Jean Bică” este un cronicar al vieții mele, un terapeut a ceea ce se întâmplă în viața unui om, a mea mai exact.
Nu am scris pentru un public, am scris în special pentru mine, dacă ceea ce am publicat a plăcut și altora este un plus valoare și îmi dă validarea pe care o așteptăm fiecare. Așa am evoluat, așa mi-am cunoscut soția și acum așa (îmi) analizez viața.
Cu lanterna pe Jean Bică
Jean Bică mi-a fost alături atunci când aveam 20 și ceva de ani și așa a apărut rubrica ”Sex and the city dâmbovițean”, o rubrică în care îmi exprimam poveștile amoroase, ale mele sau ale celor pe care i-am cunoscut sau despre care doar am auzit.
Jean Bică s-a îndrăgostit și așa a apărut rubrica ”Dialoguri imaginare”, o serie de texte real-imaginare care lasă loc de interpretări și, îmi doresc eu, lasă un sentiment plăcut specific îndrăgostelii și stării de bine (la aproximativ 30 ani, cine nu se simte bine!?).
Jean Bică s-a însurat și așa a apărut rubrica ”Jurnal de ginerică”, o serie limitată de articole despre pregătirea a ceea ce se vrea o experiență unică. A ieșit o rubrică total atipică. Nunta pentru noi, Jean Bică și soția, este un act sacru, dar societatea vrea să îl transformi într-un eveniment ciudat, plin de girofaruri, sclipici, marketing agresiv și convenții.
Jean Bică este soț. Se pregătește să fie tată. Așa a apărut ceea ce se vroia o poveste pentru copiii săi. Așa a aparut „Jurnalul lui Țințiribuș”, un șoricel cu probleme, întrebări și aventuri.
Jean Bică este tată. Citește povești și basme copiilor: Vladone, producție 2010, an greu – an de criză, și Tonică, producție mai nouă, 2014. Poveștile copilariei au devenit motive de interpretări abramburistice și deloc politicoase pentru rubrica ”Povești pentru adulți”.
Peste Jean Bică au trecut anii. Ani în care blogul a rămas pe locurile secunde preocupat fiind să își trăiască viața de familie, să adune experiențe, povești, povestiri, amintiri. Timpul a devenit scurt pentru toate câte le avem de făcut atunci când suntem părinți. Și totuși Jean Bică în ultimii 15 ani nu a putut să stea cu totul departe de blog și așa au apărut sau s-au îmbogățit rubricile:
- ”Jean Bică recomandă...” ”Carte” și ”Unde fugim de acasă”- o serie de articole în care Jean Bică recomandă cărți care i-au atras atenția, fără pretenții de expert propune și deschide uși spre universul cuvântului scris. Dar viața nu se trăiește (doar) în casă și Jean Bică vă propune ”Unde (să) fugim de acasă”.
- ”Jurnal de metrou” o rubrică specifică bucureșteanului care fie nu are încotro, fie alege transportul în comun. Odată intrat în universul transportului în comun se dechide o nouă lume. Dacă ești atent și deschis poți vedea o lume paralelă, adevărata lume în care trăim, lumea în care intrăm atunci când ieșim din bula noastră, ne dăm jos din turnul nostru de fildeș și pășim în lumea reală. Jean Bică a fost și ramâne fascinat de lumea în care trăim, lumea traiului în comun, încearcă să se țină departe, dar observă cu ardoare.
- Jean Bică este acel om pe care nu îl știe nimeni, dar el știe pe toată lumea și așa vrea să rămână. Jean Bică este fascinat de ceea ce în sociologie se numește (așa cred eu!) ”povestea/istoria vieții”. Fiecare obiect are o poveste : mai frumoasă sau mai simplă. Fiecare om, indiferent de cât de important sau interesant ne pare, ascunde o poveste din viața sa, de care este sau nu conștient. Frânturi din viață, amintiri, povești… Fiecăruia dintre noi ne plac poveștile, să le ascultăm sau să le spunem. Unii sunt fascinati de posibilitatea de a le trăi, alții de a le spune și cei mai mulți de a le asculta. Poveștile se ascund în faptele aparent banale de viață. Poveștile se ascund în marile realizări ale vieții. Poveștile se ascund…dar nu pentru totdeauna. Așa a apărut rubrica ”Povestea vieții”, povești ale altor ”oarecare” care însă au o poveste, poate ei nu sunt conștienți de aceasta, dar Jean Bică este acolo să le construiască povestea. Sunt numeroase povești relatate sau închipuite de Jean Bică și a fost coloana vertebrală a blogului. Acum, din pacate, rubrica nu mai are efervescența de la început când intram în diferite situațiii care mă ajutau să cunosc diverse persoane cu povești interesante.
- Jean Bică este un observator al lumii noastre, o lume plină de evenimente pe care le comentează în stilul propriu cu detașare și sarcasm, implicat, dar fără încrâncenarea specifică lumii actuale. ”Mintea mea în gândul ei” are multe de spus și o spune în rubrica cu acelasi nume ca răspuns la vreun eveniment din viață sau fără nici un motiv. Pentru a ne pierde în gânduri și păreri nu (cred) că avem nevoie de motive. Tot așa nu avem nevoie de un motiv să spunem și altora când ceva ne atrage atenția și așa am construit rubrica ”Pescuite de pe net”, o colecție de ”lucruri” care s-au dovedit demne de a fi date mai departe. Sau poate prin fața ochilor mi-au trecut imagini care meritau să fie păstrate și date, de asemenea, mai departe în rubrica ”Subiectiv prin obiectiv”.
După 20 de ani…
Timpul a trecut și Jean Bică a ajuns în 2025, tată și soț cu normă întreagă, blogger perpetuu fără normă, cu un bagaj de experiențe de părinte. Viața de tată de băieți este efervescentă și este motivul pentru care a apărut rubrica ”Jurnal de TATA JEAN” și pentru că în cei 15 ani de când cresc alături de soția mea doi băieți, Vladone și Tonică, am acumulat și am sedimentat o groază de păreri despre ceea ce pompos numim acum ”parenting”, am lansat (începând cu septembrie 2025) rubrica ”Meseria de părinte”, o rubrică de sfaturi și reflecții din viața de părinte, o serie de ”scrisori deschise pentru părinți și ”rapoarte de stare a vieții de părinte”.
Nu am pretenții de guru în parentig și nici de influencer în ale creșterii de copii, dar am dorința, putința și puterea de a mă exprima.
Aceasta este istoria ultimilor 20 de ani din jurnalul needitat și nefardat al unui oarecare. Jurnal cu gânduri nefiltrate, zâmbete garantate.
Fiu, frate, soț, tata, prieten, amic, niciodata dușman, foarte des de altă părere, procent în sondaje, un oarecare…Cu bune. Cu rele. Jurnalul unui oarecare prizonier în orașul în care s-a născut, București. Fascinat de viață și de oameni. Tot ceea ce pe alții îi enervează, pe mine mă amuză. Tot ceea ce pe alții îi amuză, pe mine mă distrează. Ăsta’s eu, Jean Bică! Un personaj fictiv în spatele căruia se ascunde un oarecare născut de ziua lui și personaj principal în filmul vieții sale.
Acest blog este un pamflet. Este un blog de caterincă, mișto, șto, bâză sau cum mai vrei sa ii spui faptului că vreau să te fac să râzi, să zâmbești, să te amuzi, să vezi și altfel viața.
Nu sunt un clovn, un actor… Sunt un om normal, un realist uneori, optimist de cele mai multe ori și pesimist din când în când. De asemenea, e un blog în care vreau să dau mai departe ceea ce cred eu că este frumos, bun sau recomandabil. Nu discriminează negativ pe nimeni, ci doar supune atenției și o altă variantă, haioasă îmi doresc eu. Dacă nu putem să învingem problemele vieții, măcar să o luăm la mișto. Nu că zic, dar vreau să spun ce are de spus mintea mea în gândul ei. Zic și eu, bre, nu dau cu paru’! Am zis! Să fie primit!
Ăsta’s eu, Jean Bică! Citește-mă, adoră-mă sau pur și simplu… ignoră-mă!
Daca vrei să îmi zici cât de mult mă iubești, urăști, admiri, transpiri sau pur și simplu o arzi aiurea pe net scrie pe: jean.bica@gmail.com Poate am să îți răspund, probabil nu, dar merită încercat.
