Noi nu aveam adidasi pe vremea nostră. La colțul blocului nostru, când eram mic, se vindeau semințe la cornet, reviste de benzi desenate cu PIF și Rahan, surprize Turbo cu mașini sau fotbaliști și, dacă aveai noroc, o casetă cu Modern Talking. Azi, colțul blocului e bursă de adidași. Nu second-hand, nu outlet, nu reduceri de Black Friday – bursă! Cu ierarhii, specialiști și evaluatori mai scrupuloși decât notarul.
Vladone, evident, e în miezul fenomenului. Când iese din scară, nu zice „bună ziua” – își ridică pantalonii să se vadă gleznuța și mai ales să se vadă sigla de pe gheata de 1200 de lei. Siglă care nu trebuie doar văzută, ci recunoscută, validată, respectată. Dacă nu o recunoaște nimeni, e ca și cum nu există. Și dacă, Doamne ferește, e fake, ești condamnat la exil social – nu-ți mai dă nimeni like sau inimioară pe Insta, nu-ți mai trimite nicio fată emoji ca te a reperat în marea de postări.
Ritualul recunoașterii
Târgul funcționează după reguli clare. Primul care intră în cerc trebuie să-și ridice piciorul drept și să-l răsucească ușor, ca pe podium. Restul se apleacă, examinează cusătura, mușcă talpa cu ochii, scanează codul QR de pe etichetă ca să vadă dacă nu e luat de pe AliExpress. Apoi urmează verdictul: „Șmecheri, boss!”, „Limited edition!”, „Rupi, bossulică!” sau, mai rar și mai dureros, „Par fake, frate…”
Dacă verdictul e bun, posesorul capătă prestigiu și drept de glorie pentru cel puțin două săptămâni. Dacă e prost, nu mai ieși din casă decât în șlapi până-ți mai vin bani de la părinți.
Paradoxul de la miuță
Când eram mic, jucam fotbal pe asfalt cu teniși chinezești, cu talpa dezlipită, până ne săreau degetele afară. Acum, băieții mei și turma lor ies „la miuță” cu adidașii de 1500 de lei… dar nu joacă. Îi lasă frumos lângă gard și joacă în ciorapi, după ce se termină joaca, se spală pe mâini, își scot ciorapii, își iau trofeul din nou în picioare (acum goale) și pleacă spre casă cu pași de ballerina crăcănată (ca să nu le cadă pantalonii ce sunt pe jumătatea fundului), ca nu cumva să calce într-o gumă.
Practic, pentru ei, adidașii nu sunt pentru sport, sunt pentru poză. Pentru feed-ul de Instagram, pentru story-ul de două secunde în care stai rezemat de un zid și-ți filmezi doar glezna. Sportul, săracul, e ultimul lucru la care se gândesc.
Întreținerea arheologică
Și când se murdăresc – vai, tragedie! Eu mă uit și nu-mi vine să cred. Un copil din bloc a fost văzut spălându-și Nike-urile cu o periuță de dinți și cu mănuși chirurgicale, ca un chirurg care operează la cord. Altul are gumă de șters specială pentru talpă. Vladone mi-a cerut odată bani de „kit de curățare premium” – care, culmea, costă cât o pereche de pantofi normali.
Eu spăl bocancii de iarnă cu furtunul în curte, iar el șterge pielea cu dischete demachiante. Pe bune, dacă nu l-aș fi văzut cu ochii mei, n-aș fi crezut.
Turma și efectul domino
Și mai e ceva: nimeni nu-și ia adidași singur. E efect de turmă. Dacă unul dintre băieți apare cu model nou, toți ceilalți trebuie să facă rost. Altfel rămâi mai prejos, iar la vârsta asta „mai prejos” e cea mai dureroasă insultă. Se fac planuri, se scot bani de la pușculiță, se pun presiuni la părinți, se negociază cu bunici – totul pentru ca turma să fie uniform echipată.
E o conspirație financiară colectivă care mă lasă cu buzunarul gol și cu nervii în pioneze. Când eram eu copil, dacă unul își lua adidași noi, restul îl înjurau de ciudă și-l tachinau să nu-i rupă. Acum, ești obligat să ții pasul, altfel îți pierzi locul în haită.
Economia adidașilor
La colț de bloc funcționează și un sistem paralel de barter. O pereche de Nike rare face cât două perechi de Jordan obișnuiți. Un Adidas „limited edition” poate fi schimbat pe un telefon second-hand. Și se fac calcule, tabele mentale, predicții.
Când îi aud pe copii cum discută, parcă-s brokeri pe Wall Street:
– „Dacă îi iau pe ăștia cu 1200, peste două luni îi dau cu 2000 că se scot de pe piață.”
– „Nu, boss, ăștia nu țin, talpa e slabă, maxim 1000 la revânzare.”
Și eu stau și mă gândesc că băiatul meu nu știe să-și încălzesca ciorba sau caută ambalajul de la cartoful curățat că el crede că trebuie sa aibe unul, dar e expert în bursă de sneakerși.
Concluzie de tată obosit
Am încercat să le explic că, până la urmă, adidașii sunt doar încălțări. Că nu contează ce scrie pe etichetă, contează omul din ei. Dar m-au privit ca pe un bătrânel dus cu pluta, care încă mai crede în valori și în bun simț.
Realitatea e că, pentru generația lor, adidașii sunt ce era pentru noi casetofonul sau bicicleta Pegas. Simbolul suprem al libertății, al apartenenței, al importanței. Și poate că, dacă stau bine să mă gândesc, nici noi nu eram foarte diferiți. Doar că noi rupeam cauciucurile pe asfalt, iar ei le pozează în lumina bună, cu filtru.
Așa că ce-mi rămâne de făcut? Să casc ochii la „investițiile” lor, să calculez cât mai pot amâna o pereche nouă și să sper că, într-o zi, or să-și dea seama că în viață trebuie să mergi mai mult cu capul sus decât cu talpa curată.
