Gigel era un grăsuț simpatic când eram copii. Pufos, pasional în orice discuție, mai ales în cele care nu se pricea. Lipsit de talent la fotbal, incapabil să joace pentru că era grasuț și leneș, stătea doar în poartă, dar microbist convins. Am crescut împreună într-un cartier aflat între fiefurile echipelor Steaua și Rapid, fanii erau împărțiți. El era „câine până la moarte”. Un motiv în plus să își ia bătaie des, fie de la un rapidist, fie de la un stelist, fie că era incapabil să nu provoace și să fugă. Puțin crăcănat, grăsuț, leneș…cred că încet-încet a început să nu îi mai pese de bătaie sau să îi placă.
Gigel a fost crescut de bunică. Când eram mici ea alerga după el cu bucăți de măr să mănânce, ea striga de la balcon că au început desenele și să intre în casă să manânce. Pasiunea pentru fotbal o moștenise de la taică-su, fugitul de acasă tot de la el. Gigel se mai întorcea, taică-su nu s-a mai întors ultima dată, adică când Gigel făcea nouă ani și îl aștepta cu cadou. O minge, ca de obicei. Minge care Gigel nu o atingea decât puțin când o scotea afară. După ce ta-su nu a mai apărut Gigel nu a mai jucat fotbal, nici măcar în poartă. A ales să vorbească despre fotbal. Stătea la TV și urmărea fotbal și apoi se băga în seamă cu băieții mai mari.
Maică-sa lucra să aducă bani în casă, Gigel fura pensia lui bunică-sa și o juca la aparate. La început la pinball, street fighter sau la împușcat de rațe, apoi la păcănele cu roșie/neagră și mai de curând la pariuri, adevărata lui menire. Orice altă activitate îl obosea.
Generala a terminat-o cu greu. Venea bunică-sa pe la școală cu câte un cadou, o milogeală, un plâns „că nu mai stie ce să facă cu el, că e copil amărât care crește fără tată, că să îl trecă acum că o să vorbească ea cu el să-și bage mințile în cap că el e băiat deștept, dar bețivul de ta-su l-a stricat” și împingea sub catedră sacoșa cu cafea, țigări, băutură…cumpărate din ce îi mai lăsase Gigel din pensie.
În adolescență a ridicat pasiunea pentru Dinamo la rang de… meserie. Suporter declarat și legitimat, a intrat în galeria lui Dinamo. La liceu i-a fost greu să intre, dar în galerie a fost primit cu brațele deschise. Aveau nevoie de un gras care să o mai încaseze pe la meciuri. Cum spuneam el era bun la asta și la… provocat…„fața lui cerea pumni”. Mai întâi îl trimiteau pe el, îl băgau la înaintare, să provoace galeria adversă sau jandarmii și apoi ieșea măcelul.
Liceul l-a făcut la „fără frecvență” …ce dacă nici nu exista această formă de învățământ?! Bunică-sa îl căuta pe la școală și el bea cu suporterii rapidiști în barurile din Giulești. „Jeane, când nu e meci suntem prieteni, când e meci suntem dușmani, nu am mamă – nu am tată! Bat la ei ca la fasole”, îmi explica el pe atunci. Mai mult el era fasolea pe care o băteau ei, dar asta e doar o chestie de perspectivă, depinde din ce unghi privești.
A terminat și liceul. Metoda bunicii a funcționat și la liceu, doar că a preluat-o Gigel și a dezvoltat-o. Cine nu punea botul la șpagă era anunțat că de către Gigel că el face parte din galerie și ăia au spus ăia că vin la școală să îl ajute să învețe dacă are dificultăți. Profesorii prindeau din zbor aluzia și ca să scape de el pasau responsabilitatea de a îl lăsa repetent altui viteaz profesor.
Uite așa, încet-încet, Gigel a crescut în rang și în galerie și în viață. Creșterea mai rapidă a fost în greutate. Dacă la început era “provocator-încasator”, acum Gigel este o gorilă tatuată de peste 150 de kilograme care joacă la pariuri și manâncă pensia lui maică-sa. La gabaritul lui a terminat-o repede pe a lui bunică-sa și i-a dat voie să moară când la văzut și absolvent de liceu. Șomer, dar cu liceu.
Acum Gigel este o matahală bărboasă, ras în cap. Nu pentru că ar fi ales el să se radă în cap, dar după 40 de ani te mai părăsesc unele altele, se mai lasă pe ici pe acolo chestii… la el părul a fost numai unul dintre cei care l-au părăsit (dacă ar mai fi trăit bunică-sa ar fi spus: „Din cauza lu’ bețivu’ de tac-tu!” care de altfel era copilul ei). Femeile din viața lui au plecat una după alta sătule să îl întrețină și să îl oblojească după numeroasele încăierări de la meciuri și să-i dea să mănânce între meciuri. Și Gigel, mănâncă. Nu mai trebuie să alerge nimeni după el, (te) mănâncă singur (și pe tine!). De la un meci la altul trebuie să îi dea bani de pariuri, de unde îl și adunau noaptea. Dar cu timpul nu au mai fost nevoie de oblojit, pandemia a mai ponderat situația. “Jeanele, ăștia se bat pe Facebook, pe tikitok acela sau cum îi zice…se înjură, se scuipă și se bat acolo. Nu tu capete în gură, nu tu bâte dosite…nimic. Nu mai poți să dai și tu o palmă, nimic” Și cu capete în gură și palme își făcuse el renumele când mergea la “măcel”. Pe primele se specializase să le dea, pe cele din urmă …să le ia. Și acum când era și el mai calificat să mai dea înapoi nu se mai dau?! Se trece pe online?! Îi înteleg amărăciunea. Și pe mine mă deranjează online-ul acesta excesiv.
Acum Gigel, bătrânul Gigel, mai face măcel doar în bucătăria și portofelul lui mă-sa.
