Există în viață momente în care destinul îți pune în față două entități remarcabile: una creată de miliarde de dolari și deștepți de la MIT, alta creată… de mine, cu ceva mai puțin buget și cu o seară romantică acum vreo 15 ani. Dar ce surpriză: softurile gratuite de AI și Vladone au mai multe în comun decât ai crede.
Amândoi sunt brici la matematică. Îi pui să-ți calculeze rădăcina pătrată din 67.329 și te uiți cum scot rezultatul înainte să clipești. Dar spune-i lui Vladone un banc cu blonde sau întreabă-l pe AI ce crede despre glumele de autobază, și s-au pierdut în spațiu. Umorul, sarcasmul, dubla înțelesire? N-au driver pentru așa ceva.
Și unul, și altul, când îți sunt cei mai dragi, îți trântesc mesajul acela sfânt: „Ai atins limita. Încearcă mai târziu.” Vladone – la propriu. AI-ul – la figurat. Că nu e nimic mai reconfortant decât să-i ceri ajutor într-o seară târzie, când copilul are referatul neînceput și tu deadline la muncă, și să primești răspuns: „Limita de solicitări a fost atinsă. Revino mâine.”
Ambii au o memorie scurtă ca o poză pe Snapchat. Le zici ceva, par că înțeleg, dau din cap (sau din interfață), și după 30 de secunde: „Ce-ai zis că voiai?”
De la amândoi trebuie să tragi de parcă ai scoate dopul dintr-o sticlă de ulei înghețată. Îți trebuie răbdare, tact și ceva noroc. Că altfel îți dau niște răspunsuri… cum să zic? Vladone îți aduce zahărul când l-ai trimis după sare, AI-ul îți oferă un text impecabil despre istoria Japoniei când tu voiai o poezie despre tricolor.
Amândoi fac erori spectaculoase. Vladone a reușit să scrie într-o compunere că „rața zboară în stol cu gâștele, iar gânsacul cântă solo”. AI-ul mi-a generat un copil cu trei mâini și o profesoară care conducea un autobuz stând pe bancheta din spate. Partea tristă? Niciunul nu și-a dat seama că ceva e în neregulă.
Și când le ceri ceva? Îți dau exact cât ai cerut. Niciun gram în plus. Uneori mai și scad. Dacă-i ceri o compunere de 300 de cuvinte, îți dă 284 și spune că „s-a concentrat pe esențial”.
Partea cea mai frustrantă e că se prefac că te înțeleg. Tu ceri o idee clară, ei îți răspund cu baliverne de genul „această perspectivă trebuie nuanțată într-un cadru contextual”. Adică, tradus pe limbaj de părinte: „n-am înțeles, dar sună fancy, poate merge”.
Și dacă nu ești atent, te-au fraierit. AI-ul îți umple capul cu informații care par adevărate. Vladone – cu certitudini de TikTok. „Tati, știai că pisicile văd prin pereți?” Nu, Vladone, nu știam. Dar și AI-ul îți poate confirma, cu surse false, că un rege dac a avut cont pe Instagram.
Amândoi cred tot ce văd online. N-au pus mâna pe o carte fizică de luni bune. Alea cu miros de hârtie și filă întoarsă cu degetul. Vladone se uită strâmb la manual, AI-ul zice că nu are acces la sursa respectivă.
Amândoi au senzația că știu tot. Dacă le zici altceva, ori te ignoră, ori se supără. Îi lipsește empatia, băi, n-au umanitate. Vladone uită că tu ești omul care l-a ținut la piept, AI-ul uită că tu ești cel care plătește curentul.
Și mai au o trăsătură comună: multitaskingul prost înțeles. Vladone face teme, stă pe telefon, mănâncă chipsuri și vorbește pe Discord – toate în același timp. AI-ul scrie poezii, face rezumate, cod și rețete de prăjituri, dar nimic nu iese bine. E un haos organizat, cu rezultate discutabile.
Și uite așa, am ajuns să trăiesc între două genii: unul cu păr broccoli și replici obraznice, altul cu servere și pretenții. Niciunul nu mă lasă să mă plictisesc. Niciunul nu mă lasă să cred că viața e simplă.
Și sincer… cred că mă iubesc amândoi. Doar că au un mod mai sofisticat (și frustrant) de a o arăta.
Am fost tati, sunt tata si ma pregatesc sa fiu babacu. Manual de supravietuire in parenting. Tata Jean versus Vladone si Tonica.
