…sau în joaca ne-am rupt genunchii și am supraviețuit
Iată-l pe Jean Bica, participant la jocurile de pe stradă, nostalgicul nostru de serviciu. Vă zice sincer, Jean, cu zâmbetul ăsta de puști care a tocmai a câștigat o monedă la jocurile copilariei, la o liniuță sau tocmai a dărâmat castelul inamicului, că nu ne dăm seama ce pierdere imensă e pentru lumea asta modernă faptul că odraslele noastre nu se mai joacă in strada. De ce? Păi, copiii din ziua de azi, ca Vladone și Tonica, au vieți mult prea bine organizate pentru a-și face timp de jocurile noastre. Sărim peste faptul că ai mei ambii fac taekwondo, sah și fotbal, citesc, învață și mai fac și alte lucruri folositoare. Ce vreau să zic este că deși sunt niște copii minunați, își petrec la fel de mult timp pe telefon, laptop și televizor. Cu un A.I. manipulabil si insensibil, cu educatia care si o iau de la alti copii scapati de sub control. Și mai grav, au habar de aceste jocuri de care noi ne amintim cu drag? Nici gând! Așa că, pentru ei și pentru noi, ăștia bătrâni, cu genunchii juliți și amintiri neprețuite, hai să facem o scurtă trecere în revistă a unor activități de grup, care implicau multă transpirație, nervi, dar și o creativitate de invidiat.
Bâza
Adevărata sursă de traumă pentru un copil de 8 ani. Stăteai acolo, cu palma la ureche (dreapta la stânga și viceversa, că așa era legea) și primeai pocnete peste mână de la 3-4 camarazi. Și tu, ca un șmecher, trebuia să-l ghicești pe cel care te-a pălit, altfel primeai o nouă rundă de pocnete, de data asta cu palmă și mai tare. Am avut și ghinionul să am colegi deștepți, adică se loveau între ei cu o palmă ușoară pentru a mă deruta, să nu ghicesc cine m-a pocnit. Era ca un joc de poker, dar cu palme și cu degetele înfipte în obraz.
Portofelul
Găselnița absolută a puștilor de cartier. Confecționai un „portofel” dintr-o copertă de carte, pe care îl lăsai târâș peste surprizele de la guma de mestecat (Turbo, Tipi-Tip etc.) așezate într-un cerc desenat pe asfalt. Cine le scotea din cerc le câștiga. Era o operațiune strategică, o artă a „târâșului” cu portofelul. Uneori, portofelul era legat cu o sfoară și lăsat pe stradă, iar când se apleca un naiv să-l ridice, îl trăgeai și-l lăsai cu buza umflată. Eu și cu băieții mergeam mai departe de atât. Făceam portofele din bancnote lipite cu schoci și ață, ca să fie miza mai mare. Odată am prins și un adult, dar am fugit ca să nu ne prindă. A fost o fugă memorabilă.
Liniuța și gropița
Jocuri cu miza financiară, dar cu monede. Liniuța se juca cu monezi de 1 leu, 3 lei, 25 de bani sau 50 de bani, pe care le aruncai la zid. Cine era cel mai aproape, câștiga toate monedele din runda respectivă. Iar la gropiță, săpând o gaură în pământ (sau improvizând una în asfalt), cine nimerea primul, la fel, câștiga. Ne-am îmbogățit sau am falimentat de nenumărate ori în copilărie la aceste jocuri.
Castelul
Aici se despărțeau băieții de fete, pentru că aici era vorba de forță, viteză, spirit de echipă și șmecherie. O echipă apăra un „castel” (de obicei, un munte de bucăți de gresie sau faianță), iar cealaltă încerca să-l dărâme cu o minge de tenis de câmp. Iar dacă erai dărâmat, fugeai, pentru că adversarii te alergau să te atingă cu mâna.
Alte jocuri extreme ale anilor ’80:
- Șotronul: Un fel de fitness modern, cu sărituri pe un picior, pe ambele, cu piatra și cu atenție la cretă. Fără abonament la sală, fără instructor, dar cu riscuri mari de a-ți rupe piciorul dacă nimereai greșit.
- Rațele și vânătorii: O partidă de supraviețuire în care fugeai de o minge. Rațele din mijloc încercau să scape de vânători care le loveau cu mingea. Era un joc cu adrenalină, dar rațele erau de cele mai multe ori fetele.
- Elasticul: O tortură creată de fete. Sărituri peste un elastic, la înălțimi din ce în ce mai mari, cu riscul de a te încurca în el și a cădea cu nasul în țărână.
- Țara, țara, vrem ostași: Un joc de strategie și rezistență, în care o echipă striga „Țara, țara, vrem ostași!”, iar cealaltă spunea „Pe cine?”. Apoi ostașul numit trebuia să alerge și să încerce să rupă un lanț de mâini, ca un spărgător de bănci care încearcă să fugă. Dacă reușea, își lua un om din echipa adversă; dacă nu, devenea prizonier, parte din echipa pe care nu a putut sa o invinga.
- De-a v-ați ascunselea: Jocul suprem de spionaj și supraviețuire, în care un căutător număra cu ochii închiși, iar restul se ascundeau. Cine era primul găsit devenea următorul căutător.
- Mima: Un joc de interior, în care unul trebuia să mimeze, adică să-i explice prin gesturi, fără să vorbească, ce se întâmplă, și ceilalți ghiceau. Căci nu degeaba s-a inventat proverbul „o imagine face cât o mie de cuvinte”.
Poate că Vladone și Tonica nu vor înțelege niciodată ce-i aia să-ți faci un portofel dintr-o copertă de carte sau să joci bâza pe maidan. Dar noi, cei crescuți în anii ’80, știm că aceste jocuri ne-au călit și ne-au făcut să fim unii mai șmecheri decât alții. Și mai mult, ne-au făcut să ne amintim cu plăcere de acele vremuri fără telefoane, cu pantalonii scurți de trening și genunchii juliți. Pentru că, la urma urmei, cine a zis că nostalgia nu poate fi autoironică, amuzantă și un pic haioasă?
Citește rubrica JURNAL DE TATA JEAN – MANUAL DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN PARENTING – Am fost ”tati”, sunt ”tata” si ma pregatesc sa fiu ”babacu’ ”. Manual de supravietuire in parenting. Tata Jean versus Vladone si Tonica.
