Pai da, ca vine o vreme in viata unui barbat sa o faca si p-asta. Mai greu, mai usor…dar cica trebe sa o faca. Eu am fugit de ea foarte multi ani…de fapt zic ca am fugit pentru ca nu a vrut nimeni sa ma ia, probabil. Dar asta sa nu o mai spuneti la nimeni ! Sa zicem ca am fugit !
Acum s-a gasit maimutza sa imi scurtcircuiteze sinapsele si sa mi se bage in suflet… si spre supriza tuturor celor care ma cunosc in vara se intampla. Ma imbrac, cica, in pinguin si imi iau maimutza si ma prezint spasit in fata ofiterului (starii civile) si a lu’ « tata popa ».
Anul trecut am facut primul pas spre inceputul sfarsitului. Atunci s-au aratat primele semne a ceea ce va urma. Am zis ca « las’, Jeane, ca tzi-o trece tzie ! » si nu am luat nici un medicament. Dar nu o fu ashea. Simteam eu ca ma ia asa de pe la fluieru’ piciorului si urca asha in sus…dar am zis ca o fi de la ce am mancat de dimineta…doar nu. Si de nu mi s-or fi aratat atatea semne…dar eu nu si nu, ca o fi de la mancare, ca o fi de la apa salcie ca eu mi-s bucureshtean si apa curata, fara clor si alte impuritatzi, nu mi-o face bine…. Eram deja contaminat si « boala » incepe sa isi faca de cap…si ete asha…fara sa apuc sa ma impotrivesc ma trezesc cu o veriegheta in mana. Nu stiu de unde a aparut, nu stiu cum a ajuns la mine…bag seama ca « boala » inainta si lasa urme adanci de data ce ajunsesem sa ma trezesc cu chestii in mana si sa nu stiu ce-i cu ele…mai ales ca pe asta de acum o cautai vreo doua saptamani. Ca vroiam sa fie altceva, sa fie una deosebita…e nu fu ! Dar macar fu muncita, ca de nu o cautai.
Daca va intrebatzi de ce vorbescu io ashe o sa va spui ca o fac pentru ca imi e lene sa ma exprim in limbajul de Bucuresti cu « baga-mi-ash, gura m…, misto, nasol si alte alea » si am fost si influentat de discutia cu un prieten din Ardeal care atat de tare mi-a placut cum vorbeste cu accent incat nu mai scap de el. De accent. Evident ca in capul meu de « betonar » (adica nascut intre betoanele din Bucuresti), e o varza totala in ceea ce priveste accentele…nu stiu care e moldovean, oltean sau ardealean.
Si cum spuneam primele semne fura atunci cand, fara sa imi dau seama alergam de doua saptamani prin Bucuresti in cautarea acelei verighete cu care sa-i cer maimutzei sa devina logodnica mea. E nu, ca nu stiam atunci, cum nu stiu nici acum ce presupunea asta. Sunt un profesionist in a face declaratii si a vraji (asa zice lumea !), asa ca asta nu imi era prea greu. Insa ce presupunea niciodata nu m-am gandit. E, ca sa pastrez adevarul istoric, asta cu logodna nu am mai manifestat-o…decat odata ca sa fac liniste in gashca, fara sa am interesu’ sa merg mai departe. Dar din lene si comoditate am preferat sa dau ceva bani pe un inel decat sa imi stroflocesc nervii capului cum sa rezolv conflictul. E de data asta eram pregatit sa merg mai departe, cu slujba de logodna, alea alea. Bag seama ca boala era perversa rau…ma lovea atat de tare incat habar nu aveam ce fac. Aparent ma simteam bine…aveam falsa impresie ca imi e bine. Dar stati sa vedeti cum m-a transformat boala. Pai Jean Bica cel comod, dupa ce a alergat doua saptamani dupa o verigheta care sa-i produca o poveste…isi chinuia creierii sa faca un scenariu care sa semene de asemenea cu o poveste. Si am gasit povestea.
Pentru ca simteam ca sunt din ce in ce mai bolnav. Simtomele erau ciudate. Simteam asa o fericire tampita in tot corpu’, cred ca ma drogase cineva, eu am suspectat-o pe ea, pe Viata. Numai ea era in stare sa faca asta. Si, da…simteam asa o stare euforica. Dar asta nu era totul…aveam asa o veselie stranie. Fluturi in stomac…eram muci !
Asa ca « povestea » necesara a venit de la sine…ca un facut. Vacanta ne-am petrecut-o departe de lume si mai ales departe de Bucuresti. Asa ca in fiecare doua-trei zile de vacanta, maimutza primea ceva…toate aceste obiecte faceau parte din « echipamentul » obligatoriu de prezenta in fata unui « tata popa » de pe taramuri cam nebatute de piciorul omenesc. Inca nu gasisem manastirea la care sa mergem in caz ca veriegheta era acceptata si ca obiect si ca simbol. Insa stiam unde sa o fac…asa ca in povestea “Fata saracului cea isteata”, am descoperit ca pot sa o fac atat de aproape de cer, dar totusi in adancurile pamantului, in aer liber, dar totusi « inauntru ». Am ales o pestera aflata la inaltime. Evident ca nu am dus maimutza special acolo. Doar ca am facut in asa fel incat sa vrea maimutza sa vizitam pestera. Si acolo, printre stalagmite si stalagtite, nici acum nu stiu care e una si care e cealalta, la o temperatura de ne inghetau oasele, desi eram in plina vara torida, cu o groaza de oameni in jur si totusi singuri…am intrebat maimutza daca are curajul sa se logodeasca cu mine. Mare curaj, si de o parte si de alta. Eu sa fac asta…pe un pod de piatra sapat de apa (asta asa ca amanunt picant) si ea sa accepte. Eu macar aveam circumstantze atenuante…eram un biet bolnav suferind care nu stia ce face « boala » din el. Dar ea ? Ea stia oare in ce sa baga ? Cred ca nu! De fapt, am aflat ulterior, maimutza nu stia ce accepta si la propriu, nu numai la figurat pentru ca fiind vorba de o pestera, si ne aflam intr-o « sala » foarte inalta si larga a ei, ceea ce eu am incercat sa spun (o sa revin la amanuntul asta !) nu prea s-a auzit. Asa ca maimutza a citit in ochii mei si probabil in sufletul ei cand a raspuns « da ! ». Si dupa ce momentul s-a consumat…a avut confirmarea…ca ceea ce se intamplase fusese o cerere, de logodna e drept, nu inca de casatorie.
Ce i-am spus ? Cum am cerut-o ? Daca cu inelul (in cazul de fatza verigheta) am mai dres-o gasind-o la timp, daca locul l-am improvizat…cu textul a fost mai greu. Nu am stiu ce sa-i spun. Nu stiam cum sa-i spun… Asa ca in momentul in care am ajuns in locul dorit eram de a dreptul panicat. Stiam ca trebuie sa o fac atunci, pana nu vine puhoiul de lume (ceilalti vizitatori) peste noi…Dar ce sa-i zic ? Nu stiu ce am zis…dar rezultatul va este cunoscut.
Ce a urmat ? pai daca toate pana aici au fost aranjate de Dzeu bine, cu logodna nu a mai mers pentru ca eu, ca un pacatos care sunt, nu am stiut ca si slujbele astea se fac in functie de perioadele de post si cand eu vroiam…era un ditamai postu’. Asa ca nu s-a realizat acolo, in creieierii muntilor ceea ce mi-am propus.
Episodul viitor va fi despre cum mi-a pus capac de tot boala si m-a impins sa o cer de nevasta, daca logodna nu a avut loc…m-am gandit ca e mai bine sa nu o mai lalai si sa ne casatorim…dar nu puteam sa o fac fara o cerere cu poveste.
Citeste si celelalte episoade din rubrica „Jurnal de ginerica” (CLICK AICI!)
